By ARP

„ARTUR SILVESTRI, Zile de neuitat. FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE, Album îngrijit şi coordonat de Mariana Brăescu Silvestri, Ilustraţii de Vasile Cercel, Carpathia Press, 2009

Ţin în mâini cu emoţie crescândă, o carte omagială. O bijuterie rară. Inestimabilă. De purtat la piept. Mărturisesc că o deschid cu sfială, aş zice, chiar cu evlavie,  parcă vrând să întârzii CLIPA, când mă voi întâlni cu Profesorul. Pentru că, o dată deschisă, nu voi mai avea ce aştepta, dar nici nu mă voi mai putea opri.  Simt pe deplin întreaga încărcătură emoţională cu care a fost migălită, gândită, scrisă, iar acum, alcătuită în această superbă formă materială, pipăibilă, mângâietoare. Emoţia mea nu stă locului. Urcă-n obraji, până-n creştet, precum seva cea verde, de la rădăcină spre fruct.

Fiori de Duh Sfânt se revarsă-n torente de tandreţe mătăsoasă, catifelându-mă.

Îi sorb mirosul. Sunt obişnuită cu mirosul cărţilor, pentru că mi-am petrecut întreaga viaţă printre ele. Dar acesta este un miros nedefinit, parcă din tărâmuri necunoscute. Este mirosul amintirii, al evlaviei.

Cartea are un titlul pe măsură. „ARTUR SILVESTRI. Zile de neuitat. Frumuseţea lumii cunoscute”.

Da, într-adevăr, fiecare creator care a trecut, fie şi pasager pe la ARP, poate spune că a trăit „zile de neuitat”, sub blândeţea privirii Profesorului. Ori, mai bine, seri, nopţi  de neuitat, când aştepta cu emoţie răspunsul Profesorului, care nu întârzia niciodată. Singura dată când şi-a permis şi a pregetat cu răspunsurile a fost în 30 noiembrie 2008. S-a închis atunci într-o tăcere grăitoare.

Deschid cartea şi am senzaţia că pătrund pe un tărâm magic, unde păşesc doar cei iniţiaţi, ceilalţi rămânând la hotar, în aşteptare.

Deodată, mâinile, privirea, devine febrile. Nu mai au stare. Au depăşit sfiala, pregetul. Muşcă parcă dintr-un os de neuitare, din trupul cărţii, legat în coperte broşate, într-o culoare calmă, sepia, care simbolizează un trecut recent, încărcat de melancolie şi dor infinit, ce se revarsă asupra cititorului.

O elegie a vieţii” – îşi intitulează prezentarea de început Mariana Brăescu Silvestri, o precedere dintr-un timp, în altul, mai alcătuit, încercând cu disperare să acopere golul imens, cu propriul trup, cu propria inimă, la fel cum meşterul zidar, acoperă cu trupul femeii iubite, golul din zid, cu mistria.

Titlurile sunt axiomatice, panseistice.

De  fapt, întreaga carte este o peregrinare aproape nepermisă ochiului străin, printre gândurile cele mai intime ale Omului de excepţie Artur Silvestri. Această carte poate fi citită doar cu dioptriile inimii. Doar cu ochii iubirii poate fi privită. Altfel, nu se dezvăluie.

Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii” – sună glasul cunoscut în auz, (chiar dacă nu aţi vorbit niciodată!) şi, nu poţi să nu te cutremuri de acest adevăr implacabil.

Albumul este îngrijit şi coordonat, cum era şi firesc, de scriitoarea Mariana Brăescu Silvestri, apărut în condiţii grafice de excepţie, la Carpathia Press, cu ilustraţii cât se poate de fidele şi potrivite, realizate de Vasile Cercel.

1 septembrie – 30 octombrie 2008 – aceasta este fâşia de Timp sfâşiată de Eternitate, în care Artur Silvestri şi-a concentrat gândurile în sintagmele cele mai simple şi mai edificatoare, impresii şi sentimente ultime, într-o încordare maximă a trupului şi a minţii.

Două luni din viaţa unui om, „zile de neuitat”, în care răzbate „Frumuseţea lumii cunoscute” – dar şi chemarea celeilalte lumi, a celei necunoscute, glas înalt şi patetic, care nu suportă refuzul, ori amânarea.

Lumina e prea puternică şi atrage în ea toate fărâmele, toate cioburile de umbre, absorbind cu suflarea ei, om şi natură, suflet şi trup, natura omului, omul naturii, frumuseţea, imperfecţiunea, îndoiala, teama, incertitudinea, tainele de nepătruns care se estompează, se disipează în Marele Tot Universal.

Şi simţi cum Lumina se sparge în ţăndări şi ea, iar zdrenţele ei atârnă de inimă, atârnă la gât, la glezne şi la încheietura sufletului cu trupul.

Primul volum postum semnat Artur Silvestri – care „nu seamănă cu nimic din ceea ce a scris el vreodată. Sunt notaţiile zilnice, dintr-o agendă mică, maronie, începută în Sudul Franţei, continuată la Bucureşti” – mărturiseşte Mariana Brăescu Silvestri.

Gânduri găsite. „L’esquisse d’un livre, schiţa unei cărţi”. Schiţa unei vieţi, schiţa unui destin.

Poţi schiţa o viaţă atât de bogată, atât de rodnică,  între copertele unei agende?

Da. Poţi.

Şi ca să păşim de-a dreptul în fabulos, după părerea medicilor din Viena, „această carte a început odată cu boala. Ce stranie coincidenţă, ce incredibilă insuflare! – scrie Mariana Brăescu Silvestri.

Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă în faţa frumuseţii lumii pe care nu bănuia că se pregăteşte să o părăsească. O elegie a toamnei? O elegie a vieţii!” – mai scrie Mariana Brăescu Silvestri, încheindu-şi prezentarea cu fraze cutremurătoare, care capătă înţeles şi sens, acum, când ne bântuie până la ucidere, senzaţia de FĂRĂ, absenţa de neconceput a Profesorului.

Ca să înţelegi, parcurge şi cu sufletul aceste rânduri. Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii sale. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.”

Cum să nu fii tulburat când ţi-e dat să asculţi bătăile inimii cuiva drag, de dinainte de Marea Tăcere?

Însemnările încep cu povestea unei roze, pe care „apa, grija şi poate înţelegerea noastră l-a făcut să întâmpine toamna cu bucurie” (Trandafirul roşu – 1 septembrie)

Biruinţa florii este biruinţa omului, învingând potrivniciile vieţii. Spiritul se înalţă din lutul în care a stat prizonier şi cucereşte tăriile, puternic şi  glorios. Şi, de fapt, doar el este menit să dăinuie.

În toamna, nespus de caldă, când „Soarele este blând, calm şi parcă gânditor, căldura are ceva blajin şi, fiindcă în jur sunt numai locuitorii fără griji ai caselor de vacanţă, aerul zilei împrumută ceva dintr-o scenă ireală, de film sau de tablou.

(…) Un simţământ de viu, acut şi tulburător, un dublu semn chiar o iluzie” îl face pe semnatarul rândurilor să constate că, în pofida mirosului tare al mării, „care se simte aici cu putere deşi se află încă destul de departe, dincolo de un istm ce desparte portul împânzit de iahturi de marea largă, misterioasă” – absenţa pescăruşilor este singurul lucru concret, dureros de concret, care spulberă orice iluzie. (Mic tablou fără pescăruşi – 2 septembrie).

Straniu şi neliniştitor, precum norii apăruţi intempestiv la orizont, este să colinzi printre gândurile cuiva. Fiindcă, cine ştie ce te poate aştepta? O ploaie sălbatică, un spectacol neobişnuit de fulgere, un război de uriaşi dindărătul norilor, cu „lumini scurte, pulsatile şi complet nemuzicale, dădeau numai o vagă impresie asupra celor ce se desfăşurau acolo cu adevărat. Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii.” (Lumini de dincolo de nori – 5 septembrie).

Şi totuşi, un sentiment stenic te conduce mai departe, printre hăţişuri, spre luminişul râvnit, acolo unde poţi întrezări, cum şi de unde survine Fiinţa.

Inserţiile în gânduri şi în sentimente sunt apanajul celor iscoditori, a curioşilor peste măsură. Şi totuşi, peisajele gândurilor se succedă ca într-un film, derulat cu repeziciune, cu prea multă repeziciune.

Şi peste rămăşiţele acestor gânduri, o umbră luminoasă, a unui Om care şi-a lăsat amprenta definitiv pe conştiinţele celor cu care a venit în contact, virtual sau real şi care te duce cu gândul la acele străluminări de viaţă, în care, întâlnirile providenţiale, cruciale, pot schimba destine.

Atent, prevenitor la natură, la fiecare fenomen cosmic, la zâmbetul proaspăt al rozelor ori la tristeţea şi nostalgia provocate de un cârd de raţe care au fost odinioară sălbatice, iar acum hălăduiesc în colonii  în jurul caselor, fiind „umbra celor care, odinioară, trăiau în sânul mediteranean” (Raţe odinioară sălbatice – 9 septembrie), ori la singurătatea unui căţel din vecini, Artur Silvestri îşi dezvăluie desenul secret al fiinţei, sufletul sensibil şi delicat, o fire de artist, gata să zugrăvească adierea unei brize, mireasma unei flori, ori sucul incolor, cu miros straniu al frunzelor de lavandă: „îl simţi pe piele ca un efluviu răcoros, tăcut, enigmatic, un ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare ca o muzică nesfârşită.” (Printre lanurile de lavandă – 8 septembrie).

Pare că, în aceste zile de intensă meditaţie, de contemplare calmă dar asiduă, cu o mie de ochi, a înconjurului, Artur Silvestri descoperă cu adevărat bogăţia, varietatea, frumuseţea şi parfumul vieţii, pe care, în curând , avea să se grăbească a o părăsi.

Intensitatea trăirii e cu atât mai acerbă, mai puternică, mai dureroasă, pre cât sentimentul pierderii e mai acut. Un ascuţit cântec de lebădă, ca un pumnal ce sfâşie pânza orizontului, în soarele blând al toamnei, în înserările dulci în care, pacea amurgului devine copleşitoare. Şi în universul cotidian, mirific, al trandafirilor şi al petuniilor care au rezistat fără apă – dintr-un miracol, fără nici o explicaţie raţională, vreme îndelungată, până la întoarcerea proprietarilor grădiniţei, toate acestea fac parte din secretul vieţii, existent în fiecare clipă, aşa  cum spune autorul meditaţiilor.

Ore calme, nici calde, nici reci de tihnă prelungită de dinainte de prânz şi până către seară, fără preschimbări. Zi de plimbare cu pasul, fără grabă, de la o stradă la alta, mergând fără o ţintă, numai din plăcerea de a vedea prelungindu-se ceasul dilatat al amiezii. Şi, ca să definească mai exact această lungă clipă de voluptate fără nume, de septembrie elegiac, câţiva căţei dorm pe trotuarul încălzit, sub razele soarelui, aşezaţi cu sfială mai la o parte, să nu încurce pe cineva şi să nu supere. Îi privesc îngândurat, atent şi cu o emoţie incapabilă să se exprime în cuvinte: privite mai departe, contururile lor par o hieroglifă a zilei indescriptibile” (O hieroglifă a voluptăţii – 21 septembrie).

Este interesant de remarcat modul cum autorul introduce în peisajul de toamnă, vietăţi şi, rareori personaje care sunt în sintonie, se armonizează perfect cu decorul.

Sunt clipe binecuvântate, clipe încremenite în chenar auriu, în ramă ornamentată baroc, clipe înveşnicite în memorie, datorită, poate, unui detaliu mărunt, dar esenţial.

Şi iată, acum, Albumul memorial, care triumfă asupra  vremelniciei omului pe pământ, prevestind veşnicia. Dilatate şi neconforme Clipe, în care încap sumedenie de imagini fugare, supraetajate corect, ori doar în devălmăşie, după capriciile şi traiectul sinuos al memoriei.

În amintirile de pe urmă, persistă şi cea despre Un colţ de pădure în oraş – 22 septembrie – în care imaginile iscă imagini din alt timp, din timpul pierdut printre neguri, al copilăriei.

O tulburătoare senzaţie provocată de cerul  plumburiu şi de ţipătul strident, patetic, al pescăruşilor în amurg, induce un sentiment de nelinişte şi angoasă, în meditaţia Pescăruşi, înserare şi cer plumburiu – 23 septembrie.

Egale ca întindere şi intensitate a trăirii, însemnările au ceva rotund, o anume înţelepciune a vieţii şi oarecare resemnare.

Misterul picăturilor de ploaie dintr-o noapte bucureşteană cu asfalt ud şi cu frunzele ceruite de scânteieri de apă, sporesc starea enigmatică a sfârşitului de septembrie. Imaginea cerului apare în mai multe ipostaze.

Şi cerul, cu norii lăsaţi către pământ, opaci şi întinşi, lipsiţi de orice contur care să dea sentimentul mişcării, pare el însuşi o imagine fără timp sau, mai bine spus, de timpuri încurcate: o toamnă amestecată cu iarnă, un peisaj dezolant, indefinit şi ameninţător. Pe după amiază, o defilare de zeci de mii de păsări, aflate în trecere dinspre miazănoapte către cine ştie unde, umplu văzduhul cu strigăte bizare, de făpturi rătăcite, anunţând vremea rea. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului.” (Anotimpuri încurcate – 26 septembrie).

Angoasa provocată de atmosfera plumburie este o prefigurare a sfârşitului  Timpului, în faţa căruia, omul se dovedeşte neputincios şi se predă, cu toate armele sale.

Imaginea solitară a unui smochin „plin cu poame fără rost” – în toamna rece, prea timpurie, devine obsedantă şi picură în vene angoasa târziului. (Un smochin fără rost – 28 septembrie).

Foarte frumoasă şi plină de înţeles este însemnarea: Şi porumbeii pier, ce relevă un adevăr crud: nimic nu e veşnic şi, în marea imensitate de fiinţe, una în plus sau în minus, aparent, nu   înseamnă nimic.

Astăzi a murit un porumbel din stolurile ce se adăpostesc în cartierul unde avem locuinţa; l-am văzut pe seară, când tocmai mă întorceam spre casă, având într-o trăistuţă pâine pentru ei. Zăcea fără suflare lângă un gard, chircit şi abandonat, înţepenit într-o poziţie lipsită de orice echivoc. Iată, deci, că şi porumbeii pier. (…)

Acum, când mă gândesc mai bine mi se pare că stolul de acum e foarte diferit de cel de acum două luni, de dinainte să lipsim atâta vreme, iau porumbeii de azi parcă nu mă cunosc.” (Şi porumbeii pier – 29 septembrie).

Şi aici se evidenţiază o altă latură a personalităţii lui Artur Silvestri; aceea de iubitor anonim de vieţuitoare, cărora le poartă de grijă şi le simte lipsa, care se ataşează de micile făpturi ale nimănui, cu devotamentul şi iubirea Seraficului Francisc, care îi considera fraţi şi surori pe toate făpturile din jur, iar acestea îl ascultau şi-l iubeau cu o iubire necondiţionată, recunoscându-l ca stăpân, aşa cum făceau ciocârliile, lupul din Gubbio, îmblânzit de el, iepuraşii, şoimii şi toate făpturile create de Dumnezeu.

În acest univers trepidant şi deosebit de solicitant, a te opri cu luare aminte asupra unei muşcate mov, înflorite noaptea, ori în zori, pare, pentru omul de rând, ceva straniu. Dar omul are nevoie de un răgaz, de o gură de frumos, de aer proaspăt şi de o oază divină, în care să-şi tragă sufletul.

Cea dintâi imagine pe care am refăcut-o azi în memorie a venit dintr-un fel de uimire produsă de dimineaţă; era soare, calm, culori precise alcătuind un tablou nemişcat. Şi în acest desen parcă făcut cu o peniţă incredibil de subţire – o floare de muşcată mov, înflorită de cu zori ori poate peste noapte. O priveam prin fereastra odăii unde îmi petrec dimineţile şi cu cât eram mai atent cu atât firava ei alcătuire mi se părea  mai neverosimilă. (…)  Pata de culoare mişcând uşurel, tremurător, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu se frângă sau să se spargă în bucăţi era „ultima floare a toamnei” un semn straniu, o prezenţă în sine tristă căci venise pe lume tocmai când totul se îndreaptă spre extincţie, o elegie de-o clipă.

Într-o morală a bucuriei şi a setei de viaţă, gestica frumoasă e necesară ca terapie.

Viaţa? „O elegie de-o clipă!” O frântură, atât cât ţine o floare în splendoarea ei coloristică şi mirositoare. O viaţă în care, aşa cum spunea un poet clasic, „Durerea însăşi e necesară, ca să poţi simţi bucuria că nu te doare nimic”,

Însemnările Profesorului Artur Silvestri nu au personaje reale decât arareori, exceptând-o pe Mariana Brăescu Silvestri, tovarăşa lui de viaţă.

Personajele acestor scurte şi egale scrieri, gânduri nocturne, ori meditaţii de dimineaţă sunt: natura, vieţuitoarele, florile, copacii, norii.

Excepţie face textul numit O amintire sfâşietoare, al cărui protagonist este inserat cu numele real – şi care pentru Profesorul Silvestri, aşa cum spune titlul a însemnat mult. E vorba de Constantin Vlaicu din Mehadia, silvicultor, al cărui portret îl schiţează în câteva tuşe exacte, pline de afecţiunea pe care Magistrul o revarsă asupra discipolului, cu atenţie prevenitoare, căldură şi înţelegere infinită.

De la Constantin Vlaicu din Mehadia (căruia apropiaţii îi spun „Costel”, un cognomen delicat, care i se potriveşte) primesc zilnic scrisori profesionale legate de lucrările ce le face, cu multă sârguinţă pentru revistele editate  mai de curând, uneori şi pentru unele cărţi ce se pregătesc. „Costel” scrie întotdeauna ceremonios, în fraze ample şi politicoase, compunând în felul epistografului de altădată deşi  mai mult ca sigur că, şi în acest caz, stilul este omul. Abia arereori, în cele ce îmi scrie se mai strecoară şi câte un ceva personal deşi adesea l-am încurajat să nu ezite să-mi spună dacă îl frământă ceva. Dar astă seară, de fapt târziu, către miezul nopţii, „Costel” mi-a scris că va lucra foarte puţin fiindcă e ostenit şi îşi petrecuse toată ziua în pădure unde îşi câştigă pâinea ca silvicultor. Apoi, a continuat: „Toamna pădurea e frumoasă… Mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea…” şi într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci. Ce aş fi putut spune?” (O amintire sfâşietoare – 1 octombrie).

Acest scurt episod ne arată clar modul de lucru al Profesorului cu unii colaboratori, atenţia şi delicateţea cu care le răspundea la scrisori, cu care îi îndruma părinteşte, fără să rănească sau să aducă prejudicii personalităţii nimănui.

Este un episod emoţionant  care spune mult. Sentimentele se ghicesc, ies la suprafaţă ca o apă freatică ce mântuieşte, precum apa lustrală menită să cureţe, la abluţiune.

Artur Silvestri în convorbirile sale nocturne cu toţi colaboratorii apropiaţi, dar şi cu cei aproape necunoscuţi, cărora le acorda  buletinul de încredere, cărora nu le refuza cuvintele, ofertele, răspunzându-le cu asupră de măsură, dădea cu prisosinţă dovadă de un tact desăvârşit.

De aceea, acum, toţi cei care l-au  cunoscut regretă acele colocvii nocturne şi-şi manifestă dorinţa şi nevoia acerbă de a comunica.

Clipe de tihnă din „Zile de neuitat” sunt şi în  însemnarea: Un concert fără sfârşit – datată 2 octombrie: „Dar astăzi, pe la amiază, citind corespondenţa zilnică în odaia unde îmi petrec   cele mai multe ceasuri ale zilei, am auzit prin fereastra deschisă un zvon ciudat pe care îl uitasem şi parcă făcea timpul să se întoarcă până într-o vreme imposibil de identificat dintr-un altădată când toate  erau senine şi la locul lor; nu a fost nevoie să caut cu privirea izvorul acestor sunete paradisiace căci le-am recunoscut; era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără sfârşit.”

Sufletul delicat al autorului însemnărilor se vădeşte şi în O scurtă poveste tristă – 5 octombrie. Este atât de înduioşătoare, încât ne permitem s-o redăm în întregime:

În tot timpul cât am fost departe în această vară m-am gândit la copăcelul din grădina noastră de la Corbeanca, un brăduţ plăpând, cu multe rămurele uscate, chinuit de secetă şi de arşiţa nemiloasă din câmpie. Toată vara m-am rugat de el să nu cedeze, i-am vorbit, l-am mângâiat şi l-am  încurajat, şoptindu-i cuvinte bune ca să-l fac să se mobilizeze, să lupte şi să biruiască. Venea din când în când de la Bucureşti, mă opream lângă intrarea casei, îl priveam cu nădejde şi mă apropiam de el vorbindu-i necontenit, uneori cântat dar întotdeauna cu emoţie. Câteodată mi se părea că mă înţelege şi că, deşi pare incredibil, îmi răspundea mişcându-se uşurel deşi nici o pală de vânt nu se simţea în zilele călduroase de acum câteva luni. Când am plecat la celălalt capăt al continentului m-am gândit cu jale că n-am să-l mai văd când am să revin iar când m-am întors am tot amânat să aflu că ireparabilul s-a produs. Astăzi am ajuns în Paradisul Verde; m-am oprit o clipă la intrarea casei şi am tăcut multe minute fiindcă nu mai am pentru cine să vorbesc.”

Poate că nicăieri nu cunoşti mai bine un om, un creator, decât prin faptele minţii, faptele ochilor, faptele mâinilor, faptele inimii sale, dar mai cu seamă, atunci când  îl citeşti. Pentru că ştii că acolo sufletul său apare nud, fără podoabe de prisos, dezvelit de trufii şi de patimi, apt să îngenunche fără nici o ruşine, într-o măreţie a smereniei, aşa cum numai sfinţii au ştiut s-o facă, fără teama de a cădea în ridicol, ori a fi expuşi unor ochi, excesiv de iscoditori.

Astfel aflăm despre sufletul omului Artur din aceste mici istorii, în care e cât se poate de sincer. Şi poate în aceasta constă măreţia şi adevărata valoare a mini prozelor adunate în acest album, întocmit din două ingrediente principale: lacrimi şi dragoste. Pâinea lacrimilor şi a dragostei celor rămaşi.

De multe ori, din pagini răzbate oboseala, spaima de a nu mai avea răgazul necesar să mântuie ceea ce şi-a pus în gând. Acestea toate se simt şi în însemnarea Ore târzii, fără gânduri – 6 octombrie).

„Acum nu mai ies. Nopţile sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca nu să scriu tot ceea ce am de spus căci nu voi putea dar măcar temele esenţiale; nu mai am nici farmec şi nici libertatea de a privi cu mirare, uneori încântat, de jur împrejur ca şi când abia atunci vedeam pentru întâia oară altceva nou. Acum privesc fără gânduri şi nu urmăresc nimic, sau mai bine spus nu caut ceva anume. Peisajul este imobil ca un fel de tablou, gândurile mele nu-l pot însufleţi, nici măcar amintirile nu mai tulbură noaptea grea, impenetrabilă, străină.”

Acelaşi sentiment reiese şi în Acoperişurile oraşului – 7 octombrie.

„Altădată priveam acoperişurile oraşului, până departe, luându-mi cafeaua de după amiază pe terasa casei alăturate unde aveam biroul de lucru şi unde într-o splendidă încăpere din sticlă şi lemn, momentele de pauză senină erau intense şi memorabile. Dar de atunci trecuse multă vreme şi aproape uitasem nu doar clipele de calm, orele de cafea cu lapte şi visările cu ochii deschişi din ceasuri prelungi ale zilei aflate pe trecut ci şi tabloul acoperişurilor oraşului, un relief de lumi stranii unde senzaţia de suprarealitate era totdeauna vie.”

Clipe de reverie tainică în ceasul de tihnă al amiezii, găsim şi în O feerie de după- amiază – 8 octombrie:

„Dar pe nesimţite m-a cuprins somnul deşi obiceiul de a mă odihni după-amiaza mi l-am pierdut cu ani în urmă şi mă feream să-l recâştig. Somn scurt, aţipit, de numai câteva minute, însă o euforie de imagini ca dintr-un carusel de forme ce se desfac unele din altele; culori transcendente, lipsite de contururi, pete rotitoare, o feerie stranie, neobişnuită, incontrolabilă. Visul succint s-a întrerupt pe neaşteptate când prin fereastră s-a auzit un zgomot de zbor de porumbei; înseamnă că o parte visa, absorbită în euforie şi altă parte veghea, trează, neîncrezătoare.”

O constatare destul de crudă este aceea că: peisajele prin care trece, deşi sunt aceleaşi, nu mai reflectă şi nici nu mai iscă aceleaşi stări, aceleaşi trăiri, pentru că omul nu mai e acelaşi. De fapt, în universul aparent neschimbat – singurele întâmplări schimbătoare – sunt  oamenii:

Era toamnă, frunză împrăştiată, culori calme, un soare de după amiază liniştită care îmi dădea sentimentul că mai trăisem o dată, sau de mai multe ori, în acest tablou. Şi dintr-o dată mi-am dat seama că în parcul împădurit pe unde ajunsesem acum nu mai trecusem toamna, de aproape douăzeci de ani şi că deşi natura nu se schimbase decât puţin (în rest toate erau la fel de eterogene, eclectice, de fapt nepotrivite). Treceam, de fapt, prin două meditaţii diferite, definind nu ani ci lumi.” (Pe aleile de acum douăzeci de ani – 9 octombrie).

Natura, de cele mai multe ori, reflectă stările emotive ale omului:

Niciodată până în această toamnă n-am mai văzut imagini ale cerului Bucureştilor atât de încărcate şi neliniştitoare aşa cum se tot arată, din când în când, seara devreme, când încă nu mai e amurg şi încă nu a venit noaptea adâncă. Întâi se disting culorile fumurii, profunde, tari, aproape metalice. Apoi, privind mai atent, se disting contururi, de fapt nu contururi ci volume sau şi mai bine spus, mase compacte, creând un sentiment de greutate inexplicabil în categoria atât de fragilă a norilor. Uneori aceste forme compacte dau senzaţia că stau cu greu într-un echilibru precar şi că se vor prăbuşi curând şi iminent peste pământ, oameni şi vietăţi.

Stăteam pe seară, în apropierea caselor din cartierul Floreasca, pete de culoare opace şi le priveam fără să pot zări.” (Nori de metal – 10 octombrie).

Sunt momente de graţie în viaţa oricui, când intervine ceva sau cineva în chip hotărâtor şi nu te poţi să te întrebi: cum ai putut trăi până atunci, fără această realitate, fără acel ceva sau cineva, care acum îţi umplu viaţa definitiv. Acest lucru reiese din însemnarea O clipă care schimbă viaţa – 13 octombrie).

Era într-o după amiază la fel ca şi cea de astăzi, cu o lumină gânditoare, senină, liniştită; dar era acum optsprezece ani. (…)

Când am deschis poarta nu am găsit decât florile crescute sălbatic, iarba înaltă şi copacii neatinşi, ca şi când ar fi fost un colţ de pădure iar   îndărătul acestei mici jungle contururile casei. Abia după câteva minute l-am văzut sosind pe cărare, răbdători şi încrezători; mergea bucurându-se, ţinând codiţa lungă în jos, poate nelămurit. Era o imagine a dăruirii. M-am aplecat către el şi l-am privit; nu ştiam că viaţa mea se schimbase începând din acea clipă.”

În însemnarea O pată galbenă în lumină – 15 octombrie – autorul leagă existenţa unui trandafir înflorit târziu, stingher, dar cu o floare mică, galbenă şi veselă, „mişcându-se cu o anumită muzicalitate urmând rarele pale de vânt vate apar câteodată în această toamnă blândă” – de existenţa omului pe pământ.

Citind prozele elegiace, încărcate de nostalgice gânduri şi de clipe calme, de neuitat, te duci cu gândul la versul: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă” – şi, parafrazându-l, acum, după imensa pierdere, putem spune cu deplin temei: „niciodată toamna cu fu mai sfâşietoare, mai implacabilă” – căci, odată plecând, avea să ia sub mantia ei, cu falduri vineţii, răcoroase până la sleire de vlagă, sufletul acestui mare Om al culturii româneşti şi universale.

Un pastel de toamnă nostalgic este şi textul O pictură vivantă – 16 octombrie:

„De la fereastra odăii unde stau ore în şir, citind şi scriind, se văd abia din când în când oameni şi automobile: cel mai adesea tabloul este însufleţit de coroana copacilor din vecini, un tei, un corcoduş şi un oţetar. Şi, nu departe, un smochin. Câteodată prin dreptunghiul de sticlă, de îndărătul lui, ca într-o pictură vivantă, mai apar câţiva porumbei, rar câte o vrăbiuţă.

Fluturi nu mai sunt şi, oricum, şi atunci când erau nu apăreau pe aici decât rar. Greierii, altădată nestăviliţi în dorinţa lor de a cânta, nu mai sunt.”

Dar şi în însemnarea  Culorile fără nume – 17 octombrie – autorul ne introduce într-un tablou autumnal de o negrăită frumuseţe:

Frumuseţea toamnei fără ploi continuă într-o adevărată beţie de culori deşi aceasta scapă vederii când prin faţa ochilor trece o singură imagine, un colţ de oraş sau un tablou parţial. Abia desfăşurările de caleidoscop revelează în moduri nebănuite misterul anotimpului şi creează un gen de emoţie care creşte inexplicabil însă de neoprit. Am simţit-o şi eu de dimineaţă când mă îndreptam către cartierul Băneasa  în regiunea lacurilor de nord având o convocare de unde nu puteam lipsi. Priveam prin fereastra taximetrului, întâi fără ţintă, apoi mai prins dar neatent la contururi, în fine parcă fascinat de înşiruirile de frunze parcă pictate în verde şters, galben, verzui, ruginiu, culori totuşi fără nume definit, de fapt, o infinitate de nuanţe care probabil că nu mai existaseră vreodată şi nu vor mai exista în nici un alt timp, în viitor.”

Autorul ne poartă prin cartierele bucureştene, făcându-ne părtaşi la frumuseţile care poartă patina timpului, descoperite în aceste scurte periple:

„După-amiază de toamnă în cartierul Cotroceni, de fapt, un anotimp de fotografie, parcă imobilizat într-un amestec de căldură blândă, lumină genuină şi o senzaţie de bine rar întâlnită în oraş. Şi, din loc în loc, pete de culoare devin chiar fotografii de altădată; o terasă cu flori multicolore tomnatice, dar vitale, o faţadă de casă boierească invadată de iederă, o grădiniţă cu vagi straturi tăiate de stăpâni şi mai mult cu plante crescând armonios dar neîmblânzit. Şi, mai încolo, o căţeluşă, a nimănui, aşezată la odihnă pe o mică terasă de granit, încălzindu-se la soare; statuie a liniştii neaşteptate. Mă priveşte clipind des din ochi, curioasă, dar nu mult, încurcată de soarele blajin, de lumina târzie.”

(Cotroceni – 20 octombrie).

Nostalgia străzilor de odinioară, cu parfumul lor vetust, îl  însoţeşte pe autor în aceste peregrinări. Chiar dacă unele clădiri şi-au modificat radical stilul arhitectonic – ceva totuşi, a rămas acelaşi: aerul şi mirosul care nu se pot şterge şi nici demola cu buldozerul.

Predomină în aceste scrieri cuvinte precum: bun, blând, cald, galben, târziu, cenuşiu, maroniu, ruginiu, liniştitor, etc. ceea ce reflectă sentimentele autorului.

Reîntoarcerile în „Paradisul Verde” de la Corbeanca, au un farmec deosebit, fiindcă reînvie vremurile de altădată, ca în peisajele picturistice pe care le priveşti cu nesaţ, în perete, cu dorul de a le vedea, măcar o dată în viaţă.

…în „Paradisul Verde” de la Corbeanca unde casa pe care o construieşte cu o dăruire impresionantă este aproape de a deveni folosibilă. Cum vremea este încă uimitor de blândă (o vreme de septembrie târziu, cu aproape o lună mai târziu calendaristic) peisajele schimbate treptat în goana maşinii, dădeau şi ele un sentiment bun, de film liniştitor desfăşurat fără sonor strident. Orele au trecut fără să se simtă, lăsând în urma lor fulguraţii de tablou memorabil: o grădină cu copaci ale căror coroane explodau ruginii şi galbene, o alee cu frunze moarte, un căţel oprit la marginea drumului şi adulmecând câmpul.” (Câteva ore în natură – 22 octombrie).

Gustul neasemuit al pâinii negre amintind de pâinea ţărănească de pe vremuri, este reînviat în proza Jumătatea de pâine – 24 octombrie:

„Cum  nici un restaurant nu era deschis aici, m-am întors câţiva kilometri la un magazin din sat, unde ştiam că găsesc de toate dar mai ales o pâine neagră minunată, cu un gust amintind pâinea ţărănească de pe vremuri. Când am părăsit magazinul cu sacoşe în amândouă mâinile am băgat de seamă un căţel înfometat care mă ţintuia, încrezător, cu privirea lui vie. Apoi, un sfert de ceas am împărţit amândoi, frăţeşte, o pâine neagră proaspătă, pentru fiecare câte o bucată.”

Evocarea chipului străbunicului Dumitru de sărbătoarea Sfântului Dimitrie se află în proza Sunet şi simbol – 26 octombrie – şi reflectă o stare emoţională deosebită.

Citind aceste emoţionante proze în miniatură, descoperi un om cald, bun, mărinimos, iubitor de oameni şi de toată făptura, un om religios şi frumos la suflet şi la chip, aşa cum numai un creştin autentic poate fi: atent, prevenitor, un suflet pur, unul din beneficiarii Fericirilor de pe Munte.

Zilele de neuitat ale toamnei trecute, evocate în scris şi prin intermediul ilustraţiilor grafice, executate cu har şi carismă ne ajută să ne apropiem  tot mai mult de spiritul silvestrian, care, depăşind „ceţurile argintii”– s-a înălţat spre un cer clar, strălucitor, populat de spirite dragi care, ca şi acum, ne trimit semne binevoitoare, cum ar fi, acest minunat Album memorial, spre aducere aminte şi cinstire.

Şi poate că, deloc întâmplător, peste ultimele gânduri, Profesorul iubit pleacă, întors cu spatele de la lumea materială, vremelnică, spre destinaţia hărăzită. Surprins în plină mişcare, cu un picior ridicat, de parcă ar vrea să facă saltul definitiv, din clipă în clipă, spre tărâmul  necunoscut care-l aşteaptă.

Cartea se încheie cu prezentarea câtorva volume semnate Artur Silvestri prezentate de către personalităţi ale culturii române şi universale precum: Acad. Prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Prof. Dr. Alexandru Husar, Prof. Dr. Jean-Francois Samlong, Ion Marin Almăjan,  Dimitrie Grama,  şi cu o scurtă biografie a profesorului Artur Silvestri, scriitor, filozof al culturii, personalitate enciclopedică.

Şi, înainte de foaia finală, parcă auzi glasul Profesorului: „Noi suntem România Tainică şi vocea noastră nu se va stinge.”

Iată, vocea Profesorului Artur Silvestri se aude peste lumi, mai clar ca oricând, fiindcă a rămas imprimată în ziduri de catedrale, în pietre, pe hârtie, pe suport electronic, pe aer, pe inimile noastre.

Şi o auzim cu toate simţurile şi mai ales cu sufletul şi cu inima.

Antoine de Saint Exupery spunea: „Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul”.

Cu, sau  fără dioptrii speciale, sufletul are proprietatea specială de a şti, de a simţi, de a vedea şi auzi, peste timp şi spaţiu, orice şoaptă a noastră, ca pe adierea Duhului Sfânt, care în Geneză „plutea peste ape” făcând să tremure fibrele şi undele adâncului nostru la unison.
CEZARINA ADAMESCU, AGERO

15 APRILIE 2009

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: