By ARP

Mariana Brăescu Silvestri

Ion Marin Almăjan

Adrian Dinu Rachieru

Veronica Balaj

Mariana Gurza

Florin Contrea

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRTILE SALE

“REVOLTA FONDULUI NECONSUMAT. Cazul Zaharia Stancu”

“RADIOGRAFIA SPIRITULUI CREOL. Cazul Miron Radu Paraschivescu”

La TÂRGUL DE CARTE „CARAVANA GAUDEAMUS – CARTE DE INVĂŢĂTURĂ”

5 – 9 mai 2010, Timişoara

Mariana Brăescu Silvestri

Bună ziua şi bine aţi venit. Aş putea să spun aşa, cum a spus cineva astăzi, “Artur Silvestri este la Timişoara”. Eu sunt Mariana Brăescu Silvestri şi sunt doar cea care anunţă acest lucru pentru că de când el a dispărut din această lume misiunea mea aceasta este: să fac să ajungă scrisul lui, cărţile lui, ideile lui, fapta lui către cei cărora el le-a dedicat: cititorii, publicul.

Suntem deci la Timişoara la Târgul de carte Gaudeamus după ce am fost la Cluj, după ce prin târgurile de carte importante din Bucureşti am mijlocit întâlnirea publicului cu cărţile lui Artur Silvestri. A plecat dintre noi brusc, doar la cincizecişicinci de ani în urmă cu aproape un an şi jumătate lăsând aproape fără stăpân o asociaţie, foarte multe reviste online, edituri, mişcări importante culturale pe care le iniţiase. Pentru Artur Silvestri cel mai important lucru a fost cartea, scrisul. Aş vrea să citez ca să ne fie mai uşor şi mai aproape cuvintele lui: “Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativă, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ.”

Aceasta era ideea lui Artur despre carte. Cărţile nu sunt scrise pentru orgoliul cuiva ci pentru nevoia de dăruire şi mai ales pentru nevoia celor cărora li se adresează cărţile. Din care cauză, consider misiunea mea cea mai importantă să aduc la lumină ceea ce el a scris. Din nefericire, pentru că el s-a stins atât de repede şi mai ales că s-a stins brusc, nu a ştiut şi nu am ştiut de boală decât cu optsprezece zile înainte de a muri, lucrurile au rămas neterminate, au rămas nedate la lumină şi majoritatea scrierilor lui urmează abia de acum încolo lumina tiparului. Pentru mine este o întreprindere nobilă dar este foarte grea pentru că şi eu – ca autor – ştiu că autorul este cel care îşi păstoreşte cel mai bine scrierile până a le vedea la lumină. Nu am crezut niciodată că eu voi fi editorul cărţilor lui – el a fost întotdeauna cel care a fost editorul cărţilor altora, inclusiv al cărţilor mele şi iată-mă dintr-o dată în situaţia că eu trebuie să fac acest lucru.

Mulţumesc încă o dată, tuturor celor care au participat cu texte impresionante pentru a da prima carte la lumină, după ce el s-a stins: “In memoriam Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare”. Spun mulţumesc tuturor şi mulţumesc celor care se află aici de faţă şi au contribuit şi nu uit aici pe distinşii scriitori: Ion Marin Almăjan, Adrian Dinu Rachieru, doamna Mariana Gurza. Sunt puţin emoţionată şi poate îmi scapă unele nume, unele persoane… dacă cineva prezent aici de faţă a scris şi eu nu l-am menţionat, să ştie că îi mulţumesc foarte mult şi mulţumesc tuturor celor care au fost aproape de această întreprindere.

Am considerat mai departe că nu doar cărţile – cărţile şi tot ce a scris, sper să-mi dea Dumnezeu putere şi zile să scot la lumină – dar cred că fapta este şi ea importantă în felul în care s-a adresat Artur semenilor. Şi să nu uităm: este cel care a înfiinţat Asociaţia Română pentru Patrimoniu cu toate revistele online care au refăcut revistele antebelice, reviste de mare importanţă care apar şi acum – o parte din ele pe internet – evident, nu la valoarea şi nu la puterea cu care Artur Silvestri le coordona dar este ceea ce putem noi face.

“Fapta Culturală” arată exact acest lucru şi anume o parte din efortul lui Artur Silvestri depus pentru a scoate la lumină România Tainică, pentru a scoate la lumină valorile româneşti care “nu sunt pe Calea Victoriei” dar care sunt foarte importante şi pe care el le-a pus în ramă prin premii, distincţii în cadrul Premiilor Patrimoniului Românesc, ediţiile pe care el a reuşit să le organizeze şi bineînţeles celelalte fapte, de exemplu Asociaţia Biblioteci pentru Sate care are ca scop şi a avut ca scop să doteze bibliotecile din localităţile mici cu cărţi într-o vreme în care nimeni nu se gândea nici la cultură, nici la vreun ban dat şcolii şi unde de lumina cărţii nu mai puteau să se bucure cei mai sărmani şi poate cei mai doritori dintre cititori, cei de la sate.

Am tipărit două cărţi de care mă leagă însăşi viaţa. Sunt două cărţi de proză scrise la diferenţă de douăzecişicinci de ani. Prima dintre ele “APOCALYPSIS cum figuris” este scrisă în perioada primilor ani împreună. Am şi pus poza lui Artur din tinereţe, poza pe care cititorii de atunci o cunoşteau din” Luceafărul” şi din alte reviste literare, poza lui oficială. Este o carte care conţine şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog despre care am crezut atunci când am aflat că scrie proză, că este un” violon d’Ingres” pentru criticul literar care era Artur Silvestri. M-am înşelat. Valenţe atât de importante, atât de impresionante sunt în proza lui şi mai ales în pagini şi foarte multe secvenţe de proză autentică în toate cărţile lui, fie de critică, fie de memorialistică aşa încât eu m-am înşelat: nu este un ”violon d’Ingres” este exact o vocaţie.

Cea mai frumoasă carte de proză este după părerea mea “Perpetuum mobile. Piese improvizate pentru violoncel şi oboi” şi este cartea la care am fost şi martor şi subiect în mare parte şi arată un Artur Silvestri pe care foarte mulţi nu-l cunosc sau nu l-au cunoscut aşa.

Dar cartea cea mai emoţionantă prozatorului Artur Silvestri este “Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”. Cartea însăşi are o poveste şi poate un destin mai special. A început această carte, dacă e să cred doctorii, odată cu boala. Ne aflam în Franţa. El tot timpul avea un carnet lângă el oriunde se ducea, fie că era în tren, fie că era în maşină, fie într-un parc ca acesta. Întotdeauna avea în buzunar un creion sau un stilou. La fel se întâmpla cu mica agendă maronie pe care o avea întotdeauna, pe noptieră, la culcare. Evident, niciodată nu

m-am uitat în hârtiile lui şi nici atunci nu m-am uitat la ce scrie. Era normal. După ce m-am întors…. cred că erau câteva ore după ce l-am lăsat la Mănăstirea Pasărea, secretara mi-a adus câteva foi culese şi m-a întrebat “şi agenda?” Şi m-a întrebat dacă o cunosc. Cunoşteam agenda. Nu ştiam ce este în ea. Artur scrisese până în ultimele zile… ultimele notaţii din ultimele cincizeci de zile şi peste exact treizeci de zile s-a stins. Am citit impresionată. Am fost tot timpul împreună în toate cele cincizeci de zile. Am văzut aceleaşi lucruri, am făcut aceleaşi lucruri şi totuşi, chiar şi eu care l-am cunoscut am fost impresionată de felul neaşteptat în care el vedea lucrurile, simţea lucrurile şi mai ales am fost impresionată de o seninătate mioritică, aş spune. Dumnezeu, repet, nu i-a dat zile dar i-a dat în faţa morţii pe care nu o bănuia, o seninătate de înger. Am rugat şi a fost ilustrată de un grafician cu mult talent şi astfel fiecare dintre cele cincizeci de zile sunt ilustrate aici şi sper că este o carte care o să aibă destinul său pentru că în momentul în care am tipărit-o, am tipărit-o într-un tiraj foarte mic, în două mii de exemplare faţă de celelalte cărţi care au doouăsprezece mii, cincisprezece mii de exemplare. Mă gândeam că este aproape un jurnal dar pentru cunoscuţi, doar pentru cunoscuţi. Dar cartea a avut aşa un ecou, aşa o întâlnire extraordinară cu cititorul încât am fost obligată ca imediat să mai comand încă cincisprezece mii de exemplare şi voi mai comanda de câte ori este nevoie pentru că într-adevăr cred că este o carte cu un destin special.

Vin în faţa dumneavoastră şi cu ultimele două cărţi pe care le-am tipărit şi pe care am promis să le lansăm aici. Sunt două studii critice despre opera şi destinul literar a doi scriitori foarte cunoscuţi: Zaharia Stancu şi Miron Radu Paraschivescu. Spun foarte cunoscuţi şi frecventaţi de critică în anii în care au trăit pentru că fiecare dintre ei a avut funcţii şi demnităţi în zona culturii şi chiar în zona socială dar imediat după ce au trecut în nefiinţă au fost uitaţi. De Zaharia Stancu ne amintim ca de Preşedintele Uniunii Scriitorilor şi mai ales ca prozator pe care îl învăţam în şcoală şi de Miron Radu Paraschivescu ne amintim mai ales, pentru celebrele sale cântece ţigăneşti iar folclorul mai reţine bineînţeles şi imaginea unui personaj foarte pitoresc în lumea literară.

Artur Silvestri s-a îndreptat către ei atunci când nu mai erau în modă, dispăruseră din această lume. Era felul său de a se opune modei de a fi cu ochii doar pe cei care au o funcţie, doar pe cei care pot să fie utili, doar pe cei care sunt în graţiile vremii sau corecţi politic. A dat la lumină un studiu extraordinar despre poezia lui Zaharia Stancu şi despre destinul său şi e suficient numai să citim diagnosticul pe care îl dă Artur Silvestri şi să recitim fragmente din poeziile lui Zaharia Stancu de o mare, mare frumuseţe ca să ne dăm seama că poetul Zaharia Stancu merită citit şi recitit.

De fapt acesta este meritul unui critic literar: de-a descoperi. Cum Artur era ”fântânarul”, cel care merge şi caută talentul, caută să descopere unde este vâna de apă, care este dătătoare de viaţă şi bineînţeles dacă este vorba de un necunoscut, să-l facă, să-l provoace,

să-l provoace să scrie iar dacă este o persoană care deja s-a exprimat să-i îndemne, să-i atragă  celorlalţi spre acest firişor de apă vie. O carte extraordinară!

La fel “Radiografia spiritului creol. Cazul Miron Radu Paraschivescu” care este un studiu foarte interesant şi dacă îmi daţi voie aş vrea să vă citesc din prefaţa acestei cărţi, câteva cuvinte scrise de Artur, pentru că de Miron Radu Paraschivescu îl leagă şi o întâmplare aş spune puţin stranie, dar aşa cum este destinul.

Înainte de aceasta, trebuie sad au cred, câteva informaţii, sau explicaţii. Foarte puţini ştiu, sau poate unii din cei prezenţi ştiu: după ’90, noi doi ne-am câştigat viaţa din afaceri. Eu am înfiinţat, am condus şi am vândut până în final, revista Casa Lux şi tot grupul Casa Lux iar Artur Silvestri a preluat, deşi eu am început, firma imobiliară şi a dezvoltat Institutul de Cercetare şi Prognoză Imobiliară devenind un virtuoz consultant imobiliar, nu ca agent imobiliar sau ca agenţie imobiliară ci un  consultant care punea diahgnosticul si dădea perspectiva şi prognoza cea mai corectă în legătură cu ceea ce se întâmpla şi se va întâmpla în domeniul imobiliar, nu atât sec, din punct de vedere al cifrelor ci mai mult din perspectiva unui sociolog.

Am dat chiar astăzi un interviu pentru televiziune aici la Timişoara şi am fost în situaţia să evoc faptul că el, în 2006, atrăgea atenţia că este o capcană uriaşă, că boom-ul acesta imobiliar se va sparge şi se va întoarce împotrivă într-un mod atât de violent şi de rău.

Participa la multe emisiuni de la Money Channel, de la Realitatea, de la Antena 3, pe teme imobiliare şi Artur Silvestri făcea notă discordantă nu doar prin cultura, prin stilul său extraordinar de captivant de a vorbi ci mai ales prin părerile sale care nu erau deloc în acord cu ce spuneau ceilalţi. Dezvoltatorii imobiliari care aveau interese în domeniu, agenţii imobiliare sau aşa-zişi comentatori economici aveau cu totul altă părere şi erau uimiţi de faptul că Artur Silvestri atrăgea atenţia asupra multor aspecte şi dau exemplu doar atât asupra acestei accelerări anormale din 2006. Din păcate din 2010, chiar din 2008, 2009 vedem din plin că a avut dreptate.

Am făcut această paranteză pentru a vă explica împrejurarile în care s-a întâlnit Artur cu Miron Radu Paraschivescu, şi anume faptul că la un moment dat a fost în vânzare, chiar la firma sa, conacul de la Văleni al lui Miron Radu Paraschivescu, pe care Artur l-a vizitat şi l-a descris ca scriitor, redând senzatia senzaţia de ”déjà-vu”. Peste conacul altădată strălucitor care aduna atâta lume boemă a vremii şi a culturii de până în anii ’60 s-a aşternut uitarea, s-a aşternut vremea… exact acel sentiment, acea senzaţie de ”déjà-vu” din “Marile Speranţe”.

Aş vrea pentru plăcerea lecturii şi pentru a fi mai aproape de el, să citesc doar câteva rânduri: Domeniul – căci era un adevărat domeniu rural – avea porţile ferecate şi abia după o vreme se putu găsi cheia deţinută în vecini de o localnică binevoitoare, ce mai urmărea câteodată “casa” ca să nu o spargă hoţii. Când intrarăm, în sfârşit, imaginea ce se desfăşura în faţa ochilor se arătă de-a dreptul mirifică: o livadă de mai bine de un hectar, populată cu un potop de pomet indistinct ca soi dar organizat cu disciplină în ceea ce părea să fi fost cândva o grădină pentru plimbare şi reflecţie, tincturată din loc în loc de câte o bancă, aşezată spre odihnă. Mai la o parte, casa de o vechime nu mai mare de şaizeci – şaptezeci de ani, se ţine încă bine deşi dintele vremii începuse să muşte deja, cu răutate. Dar de îndată ce se deschiseră “uşile din spate”, dinspre bucătării şi sala de mâncare, totul se prefăcu într-o scenă stranie, ininteligibilă şi cu un caracter lugubru. În conacul odinioară îngrijit şi de o relativă nobleţe negustorească, nu se modificase parcă nimic de când omul ce îl avusese nu mai venise pe-acasă. Dar fiindcă trecuseră ani – ori poate zeci – pretutindeni domnea un praf îngroşat care dădea oalelor de supă şi tigăilor un aspect de scenă din Marile Speranţe” …şi continuă.

Vă  mulţumesc pentru că aţi participat. Multumesc foarte mult celor prezenţi aici şi dau cuvântul scriitorului Ion Marin Almăjan, cel care demult, acum vreo douăzecişiopt de ani, ne-a primit împreună cu alţi scriitori, într-o întâlnire scriitoricească cu publicul din acele vremuri. Evocând peste arcul timpului acel moment, ne întâlnim din nou cu Artur Silvestri, cu cărţile lui şi cu domnul Ion Marin Almăjan .

Ion Marin Almăjan

Doamnelor şi domnilor,

Doamna Mariana Brăescu Silvestri spunea că a venit în sfârşit cu Artur Silvestri la Timişoara. Ce bine ar fi fost să fi venit Artur Silvestri la Timişoara!

Noi l-am aşteptat. Oricum, eu l-am aşteptat mult. Din păcate a venit spiritul lui, au venit cărţile lui şi în acest fel ne întâlnim cu Artur Silvestri.

Ieri, la Universitatea din Timişoara a fost un simpozion închinat unui mare cărturar Ivan Evseev, profesor la universitate care s-a sfârşit şi el tot aşa de brusc şi de neaşteptat. În cuvântul pe care l-am avut, spuneam că Vanea Evseev, care era un mare preţuitor şi cunoscător al simbolurilor tradiţiei culturale româneşti, a înţeles spiritul mare a lui Artur Silvestri şi planurile sale uluitoare pentru apărarea culturii noastre, a valorilor noastre, a patrimoniului nostru naţional şi spuneam atunci că Vanea a înţeles să facă parte din acea Românie Tainică – conceptul îi aparţine lui Artur Silvestri – pe care el, Silvestri, încerca s-o propună nu doar României ci şi scriitorilor români din toată lumea. Credea că există în România încă forţe, încă cugete care sunt în stare să nu meargă pe această trădare naţională, ce se întâmplă astăzi în România; să nu asculte de glasurile de sirenă blestemate ale celor care vor să se sfârşească neamul nostru, să se termine cu el.

L-am cunoscut pe Artur Silvestri, cum s-a spus, cu multă vreme în urmă şi m-am legat de el nu numai pentru talentul lui de critic literar care se trăgea cumva din pulpana călinesciană prin eleganţa cu care descifra simbolurile, sensurile prozelor sau ale poeziei pe care o critica, o descria critic ci şi pentru ceea ce aş zice că era spiritul lui maiorescian: bogăţia ideilor, mulţimea direcţiilor de la care pornea o seamă de acţiuni, o seamă de înfăptuiri. Aşa s-a născut aceastâ Asociaţie Română pentru Patrimoniu care a încununat cu premiile sale opera unor mari personalitâţi ale culturii române care s-au bătut pentru patrimoniul cultural naţional dar şi opera unor dascăli de ţară din diverse colţuri ale ţării, din satele, din comunele cele mai retrase care au trăit cu credinţa în ideea salvării şi dezvoltării acestui patrimoniu cultural naţional.

Sub auspiciile Asociaţiei Române pentru Patrimoniu s-a născut la un moment dat o idee la care mă simt părtaş direct: este vorba de aceste reviste electronice, cele douăzeci si două de reviste dacă numărul nu-l greşesc cumva, aşa cum spunea doamna Mariana Brăescu, reviste care au încercat, unele dintre ele precum “Luceafărul românesc”, “Neamul Românesc”, “L’etoille du Danube” sâ reînvie marile reviste din perioada interbelică pentru că, zicea la un moment dat în discuţia pe care am purtat-o noi: “E nevoie să adunăm spiritele, cugetele româneşti de pretutindeni din lume” şi la aceste reviste, realmente, colaborează marile personalităţi sau mai micile personalităţi, oricum intelectuali din toată lumea, din cele mai îndepărtate ţâri de pe mapamond. Este un câştig uluitor pentru limba română, pentru cultura română, pentru patrimoniul cultural românesc.

Avea în afară de calităţile enunţate aici, de scriitor, de istoric al civilizaţiilor, de cunoscător şi preţuitor al culturii stră-părinţilor noştri, avea zic, mai presus de orice, această uriaşă disponibilitate de a conversa cu cei din jurul lui sau cei din depărtarea lui.

N-am întâlnit un om care să aibă atâta ştiinţă, atâta căldură, atâta generozitate. Dialogurile noastre, multe dintre ele sau majoritatea au fost pe internet, prin e-mail. Sunt cu totul speciale. Dacă vor fi vreodată publicate veţi vedea cam cât de largă a fost paleta discuţiilor noastre. Eu sunt o fire, un om, care adesea cade în mizantropism şi strigă. Îşi strigă durerea faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui, în ţara lui, în lumea lui. El venea cu o aşa căldură şi înţelepciune şi-o frăţietate şi încerca să-mi transmită îndemnul că nu vom pieri, nu ne vom spulbera aşa cum doresc din păcate destul de mulţi.

Vedeţi, în această carte dedicată lui Miron Radu Paraschivescu, Artur Silvestri face nu doar o monografie ci discuţia unui caz, un caz special în literatura română – să-i zicem contemporană – cu extrapolări extraordinare. Ce înseamnă spiritul creol de care vorbeşte el? Spiritul creol este al celor care consideră că aici, la porţile Orientului, totul e făcut ieri, totul e făcut din grabă şi din nimic; că noi nu ne vom putea compara niciodată nici cu Franţa, nici cu Germania, nici cu Anglia, ţări cu o bogată cultură şi cu bogate tradiţii. Că, de ! Cultura ţărănească a României, a românilor nu face nici două parale.  Este această tendinţă pe care dumneavoastră o observaţi din ce în ce mai des în România contemporană. Mai ieri, alaltăieri circula pe internet un text al lui Alexandru Tocilescu, un regizor cunoscut pentru dumneavoastră, mai ales al celor care sunteţi iubitori de teatru care striga, spunea în gura mare, că s-a săturat de România, că îi e greaţă de România, că România este vinovată că lui îi merge rău, că oamenilor le merge rău s.a.m.d. Şi nu este un singur caz!

Acesta este spiritul creol despre care vorbeşte Artur Silvestri. Noi nu avem dreptul, nu putem să ne părăsim ţara că ţara nu este vinovată că au condus-o unii şi alţii şi au adus-o, au adus oamenii şi neamul în pragul acesta de disperare şi de sacrificiu.

Este interesantă această discuţie despre Miron Radu Paraschivescu care a fost o figură de baladă, baladescă. Prin aceste cântece ţigăneşti, în mare parte copiate după Garcia Lorca, dar în tot aşa de mare parte încercând să aducă în poezia românească spiritul gitan nu al ţigăniei de astăzi, al acestor baştani care au ocupat Timişoara ci al ţiganilor care au creat muzică, au creat valori frumoase. Miron Radu Paraschivescu, pentru că suntem la Timişoara, să ştiţi că a fost un obişnuit al Timişoarei. Eu am apucat să-l întâlnesc aici, acum treizecişicinci de ani, patruzeci de ani, când venea la clinica profesorului Pamfil, unul dintre marii medici psihiatri şi deopotrivă poet şi trubadur, şi pe nepusă masă, numai în pijma şi desculţ, reuşea să fugă din clinică şi să-l găseşti în diverse colţuri ale Timişoarei. Altfel în poezia lui veţi găsi nişte versuri dedicate străzilor Timişoarei.

Nu vreau să monopolizez eu toate momentele de astăzi deşi inima mă îndeamnă să vă vorbesc mult şi îndelung despre acest om fascinant care a fost Artur Silvestri, despre prietenul meu Artur Silvestri. Am spus adeseori de când s-a întâmplat această nenorocire că am avut ghinionul să am doi prieteni foarte buni: un italian, un sicilian, Rolando Certa, care a murit la Budapesta în drum spre Timişoara şi Artur Silvestri, care a murit pe neaşteptate, fără ca măcar să-mi trimită o vorbă.

Şi pentru că n-am crezut că s-a întâmplat acest lucru, am suferit ca şi când mi-ar fi murit mai mult decât un frate. Cu gândul, cu inima îl îmbrăţişez.

Pe dumneavoastră, Mariana Brăescu, vă îmbrăţişez, vă mulţumesc şi vă felicit pentru tot ceea ce faceţi ca spiritul lui Artur Silvestri să-şi găsească satisfacţia în creaţiile sale şi între noi, ceilalţi care îl iubim încă şi îl vom iubi.

Mariana Brăescu Silvestri

Mulţumesc din suflet. Îl voi ruga pe domnul Adrian Dinu Rachieru să ne vorbească despre Artur dar înainte de aceasta, ca să depăşim puţin din emoţia pe care domnul Ion Marin Almăjan ne-a transmis-o, o să vă spun că la Ceahlău, unde noi aveam o casă, am înfiinţat Casa Memorială Artur Silvestri. Am deschis-o anul trecut la şase luni după trecerea lui în cealaltă lume. Am ridicat o troiţă acolo. Se poate vizita. Şi casa şi troiţa se află la intersecţia drumului care merge spre Durău, este chiar drumul naţional care leagă Ardealul de Moldova şi în intersecţia din care se merge spre staţiunea Durău se poate vedea şi este un semn…

Pentru Artur, acea zona de care ne-am legat conjunctural – niciunul dintre noi nu suntem de acolo – însemna foarte mult sufleteşte şi şi-ar fi dorit să fie “ultimul lui loc pe pământ”. Am ezitat pentru că nu am putut vorbi aşa ceva cu el înainte de a se stinge, a fost foarte, foarte din scurt… ne-a părăsit… prea din scurt aşa încât ultimul lui loc este la Mănăstirea Pasărea, lângă Bucureşti.

Şi o să vă spun că pe crucea lui am trecut cuvintele în care el credea şi anume: “Cărţile mele se vor citi şi mă vor pomeni şi pe mine şi astfel nu voi muri de tot”.

Ideea că prin cărţi va trăi mai departe , nu va fi uitat, era pentru el esenţială… Nu i-a fost de-a lungul vieţii frică de moarte ci doar de uitare. Aceasta a fost singura lui spaimă.

Sper că întâlnirea noastră de acum cu cititori şi cu prietenii săi literari este un semn că nu l-am uitat. Mulţumesc.

Adrian Dinu Rachieru

Ne apasă pe toţi o copleşitoare tristeţe şi cum intervenţia mea se aşează în prelungirea elogiilor pe care domnul Ion Marin Almăjan le adresa pe bună dreptate doamnei Mariana Brăescu, vreau la rându-mi, deşi momentul, spuneam, e cernit şi pe de altă parte sărbătoresc bucurându-ne de prezenţa acestor cărţi, să vă binedispun o clipă.

Fiindcă a fost invocat aici numele lui Zaharia Stancu, aş vrea să iterez anectodic, să prefaţez anecdotic intervenţia mea. Cândva fanii Rebreanu, adică soţia lui Liviu Rebreanu, l-a vizitat pe Zaharia Stancu. Ştiţi prea bine că Rebreanu a ţinut un jurnal şi că atât fanii cât şi alţii au intervenit masiv prin rezecţii copioase, îndepărtând nişte pasaje mai delicate. Zaharia Stancu, după acea întrevedere, ar fi mărturisit: “ce bine era pe vremea faraonilor!” Deschid o paranteză ca să dau explicaţiile trebuincioase: pe vremea faraonilor soţiile erau înmormântate odată cu faraonii.

Ei, întorc fraza rostită de Zaharia Stancu şi constat justeţea inversului ei: ce bine că nu suntem pe vremea faraonilor, fiindcă, iată, o misiune la care s-a înhămat Artur a fost preluată şi împlinită cu strălucire (şi cred că faptele culturale vor continua), de soţia Domniei Sale care astăzi, aici, dincolo de momentul trist al absenţei lui Artur, ne bucură cu această recoltă de cărţi.

Pentru Artur Silvestri, despre Artur Silvestri scriitorul şi critical literar, vreau să spun câteva lucruei.

El în repetate rânduri a făcut o astfel de mărturisire. S-a vrut de altminteri un om care s-a dedicat scrisului, trudea nopţile, citea ca un veritabil maratonist şi în repetate rânduri fiind în preajma acestui şantier am fost la rându-mi impresionat de vastitatea proiectelor şi de suprafaţa preocupărilor.

Artur Silvestri a fost în cultura română un constructor. Animat, spuneam, de mari şi numeroase proiecte el a trăit febril cu sentimentul urgenţei parcă bănuind conform sintagmei prezise, că timpul n-ar fi avut răbdare şi a fost confiscat de sentimentul misiunii.

A avut o misie de împlinit la care s-a înhămat cu elan şi mare trudă. Faţă de România amânată de care vorbea un Cioran, juneţea lui a atins la modul fanatizat de posibilă schimbare la faţă, visata Românie în delir cu un etos agresiv.

Artur credea în România Tainică, o patrie părinţilor, o ţară a arhetipurilor, acolo unde ne sunt rădăcinile. Cu atât mai mult azi în plină confuzie axiologică, asistând la circul mediatic cu care zilnic ne răsfaţă posturile TV,  trebuie să medităm responsabil la astfel de vorbe.

Un şir de bărbaţi iluştri au încolonat pe linia originismului cultural la care ţinea nespus Artur şi urmele lor pot fi descoperite. Nu întâmplător, Artur Silvestri a fost interesat de literatura protoromână. Nu întâmplător s-a angajat în mari bătălii ideatice şi proiecte mai cu seamă în perioada luceferistă.

Deschid o paranteză pentru a vă reaminti că el a declanşat acea formidabilă dezbatere despre noua geografie a literaturii române şi lista poate fi lungită, fiindcă multe alte proiecte au prins viaţă prin strădania Domniei Sale.

Dacă  însă vorbim de personalitatea lui Artur Silvestri, ar fi incorect şi inexact să o restrângem doar la prestaţia lui cronicărească, fiindcă, sigur, îl putem citi ca un critic artist, amprenta călinesciană se simte; îi putem descoperi apetitul doctrinar şi cum spuneam, s-a angajat în bătălii ideo-politice de mare ecou dar în anii de după seismul decembrist, s-a afirmat ca un reputat expert pe piaţa imobiliară.

Ei bine, astfel de preocupări fireşte, i-au sigilat devenirea însă n-aş vrea să ignorăm instinctul epic şi vocaţia prozastică care iată ne sunt destăinuite fie şi cu întârziere. El şi în proză s-a hrănit cu ceea ce, folosind o sintagmă,  numea “pasta genezică” .

În permanenţă ne invita să ne redescoperim rădăcinile şi această regresie înspre începuturi, iată, coexista cu o stranietate care poate ţine şi de influenţa realismului magic, în acei ani în vogă, cum ştiţi, dar care definesc un profil distinct şi care s-a afirmat nu doar printr-o largă disponibilitate ci şi printr-o impresionantă generozitate.

Spun asta gândindu-mă că până la urmă şi eu sunt descoperirea lui Artur Silvestri şi a lui Mihai Ungheanu atunci, în perioada când cei doi păstoreau publicaţia ”Luceafarul” şi poate, datorită lui Artur, am fost invitat pentru a primi acel premiu pentru critică în 1982. Sigur, haloul sentimental, trena nostalgică întovărăşesc spusele mele.

Mă bucur însă că iată, astăzi ne reîntâlnim cu Artur Silvestri cărturarul şi îi dăm asigurări că cei care se bat cu atâta energie pentru binele colectiv, aşa cum a făcut-o el, fireşte nu pot fi uitaţi. Eternitatea cu certitudine nu-l va uita.

Sunt încântat că iată, atâţia timişoreni participă la întâlnirea noastră şi vă asigur că merită să răsfoiţi aceste cărţi, să le citiţi, să vă împărtăşiţi din adâncul şi adâncimea spuselor sale fiindcă pentru Artur, vă reamintesc, ”scrisul era chiar viaţa„.

Aş încheia cu o frază care-i aparţine şi care foarte inspirat a fost aşezată pe coperta a patra a unei cărţi cutremurătoare: “Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”. Momentul de faţă este şi el un secret pe care iată, îl dezlegăm împreună. Vă mulţumesc.

Mariana Gurza

Am să preiau ideea domnului Adrian Dinu Rachieru amintindu-mi de cartea lui Arsenie Papacioc care se intitulează “Veşnicia ascunsă într-o clipă”.

Pentru noi Artur Silvestri nu a murit, nu va muri niciodată! Este plecat undeva şi de-acolo de sus, ne priveşte. Sentimentul pe care l-am avut stând lângă aceste cărţi este că Artur Silvestri este la Timişoara, că este printre noi şi pentru aceasta mulţumesc organizatorilor, vă mulţumesc doamna Mariana Brăescu, vă mulţumesc dragi oaspeţi.

Chiar dacă lacrimile mele vin spre dumneavoastră, vă rog să nu le alungaţi… sunt doar rugăciuni pentru cel care a fost Artur Silvestri.  Şi dacă ar fi prezent aici, la Timişoara, cred că primul lucru pe care vi l-ar spune, în acest moment, ar fi simplu: “Hristos a inviat!”

Pentru mine Artur Silvestri nu a fost doar un simplu cărturar  – a fost mai mult de atât!

A fost un om unic, un om cum cred că nu voi mai cunoaşte vreodată.

Emoţiile sunt aşa de mari încât… ce pot să vă spun? Că datorită lui Artur Silvestri am început paginile unui nou abecedar de cuget românesc unde am învăţat că nu sunt singură, că nu am de ce mă teme.

Am învăţat că doar împreună chiar în Piaţa Unirii din Timişoara, noi, cei părtaşi la ce se întâmplă în România Tainică putem să spunem în continuare, în revistele create de Artur Silvestri, lucrurilor pe nume, chiar dacă incomodăm şi deranjăm.

Mi-am amintit privind la dl.Ion Marin Almăjan de un text superb pe care l-am comentat după aceea cu domnul Artur Silvestri “Bocet la căpătâiul tău, Patrie”. Se pare că noi suntem în continuare în acel bocet dar cu demnitate, cu bucuria că suntem români, că nu vrem să ne pierdem identitatea, că nu vom pleca dincolo indiferent ce se întâmplă în societatea noastră deşănţată astăzi, dar atâta timp cât există oameni verticali mai există o şansă.

Mulţumesc încă o dată deci, şi pentru mine, primind în dar un pateric românesc de la Artur Silvestri: Artur Silvestri va rămâne o fire de pateric românesc pentru cultura română.

Veronica Balaj

Suntem în perimetrul unui moment emoţional, cultural. Dimensiunile pot fi multiple dar toate converg spre un nume prezent aici, astăzi prin cărţi, prin ideile înscrise în cărţi, prin cuvintele şi rememorările noastre şi prin palierele emoţionale.

Pe Artur Silvestri l-am cunoscut doar prin vocea Domniei Sale.

Sunt persoana care l-a înregistrat de câteva ori, în momentele când era în plenitudinea desfăşurării gândurilor şi proiectelor Domniei Sale.

Mărturisea chiar în ultimul interviu, că este adeptul construcţiei prin paşi mici – desigur asta înseamnă o construcţie bine gândită şi minuţioasă  – aşa am înţeles eu.

A fost desigur, omul care a vrut şi a reuşit atât cât s-a implicat, cât viaţa i-a permis, a reuşit să restructureze, să reorganizeze şi să redimensioneze întregul cultural – prin acest concept de “întreg cultural” putem înţelege foarte multe…

Rămâne un punct referenţial în cultura română prin ceea ce a construit deci, preluând şi ideea lui Adrian Dinu Rachieru a fost un constructor, un om care a dorit să întemeieze ceva cu trimitere şi cu legătură obligatorie spre tradiţie, spre rădăcini, spre emblema spirituală a noastră pe care am marcat-o în scrierile Domniei Sale, de diverse tipuri şi mai mult decât atât, a reuşit să lege această emblemă spirituală, această notă caracteristică şi emblematică a naţiei şi a limbii române prin anumite intervenţii, le-aş spune, foarte moderne, acele reviste pe internet –  nu ţin decât de o viteză a comunicării, o chestiune extrem de modernă şi iată, cum a făcut legătura în timp, peste timp şi în adâncime şi la suprafaţă între ceea ce poate să însemne nuanţele unei culturi, la un anume moment.

Domnia Sa fiind, repet, un reper cultural al nostru şi pentru că într-un alt interviu îmi povestea cu un farmec extraordinar despre felul cum a căutat să redescopere în Parisul de astăzi momente culturale, oameni de spirit care au trăit, au trecut prin Paris şi care erau legaţi de cultura română, de naţie şi de limba şi expresivitatea artistică română, îmi spunea cu un farmec extraordinar cât de atins era de trecerea vremilor şi cum pot acestea să schimbe totul dar nu esenţa. În afară de esenţă, totul poate fi schimbat, esenţa fiind ceea ce ei au reuşit să construiască, să zidească în momentul respectiv, din punct de vedere cultural, în Parisul de altădată.

Aş vrea sa-i mulţumesc doamnei Mariana Brăescu Silvestri pentru că unul sau două dintre interviurile realizate cu Artur Silvestri, au fost trecute în cartea intitulată “Nu suntem singuri”.

Prin vocea Domniei Sale am reuşit iată, să facem legătura între azi şi ceea ce a fost, între azi şi ceea ce poate să însemne, vocea umană fiind un element căruia nu întotdeauna îi dăm atenţie şi uităm că are nuanţe extrem de multe. E viu încă pentru noi!

Bine aţi venit cu aceste cărţi, vă aşteptăm şi cu altele în memoria lui Artur Silvestri.

Florin Contrea

Este un moment emoţionant pentru mine ca să vă transmit aici un omagiu adus celui  care constituie şi va constitui întodeauna un ideal de viaţă, un ideal de voinţă, un ideal de gândire şi de inteligenţă.

Eu, Florin Contrea, sunt foarte recunoscător acestui om că prin intermediul internetului mi-a dat posibilitatea, în revistele sale, sa îmi public articole multe, cărţi de tot felul şi mai ales să aducă în conştiinţa tuturor, opera tatălui meu, Aurel Contrea, care a fost un poet al oraşului nostru.

Pentru aceasta rămân veşnic recunoscător lui Artur Silvestri şi vă şi mulţumesc dumneavoastră.

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: