By ARP

Pe la mijlocul verii lui 1990, am primit la redacţia ziarului „Naţiunea” pe care îl conduceam în acea vreme, la Bucureşti, un pachet conţinînd mai multe articole desprinse din publicaţii răzleţe şi cîteva eseuri dactilografiate la maşina de scris, împreună cu o scrisoare venită din Belgia, de la Namur. Cel ce o iscălea – şi iscălea şi textele ce i se alăturau – era profesorul Francis Dessart, despre care auzisem vorbindu-se cîteodată, în discuţiile anterioare, în casa lui Iosif Constantin Drăgan, editorul ziarului, „cel mai bogat român de pe planetă”, cum i se spunea şi atunci. Despre profesorul Dessart, ce se evoca de către alţi cîţiva, puţini, intelectuali cu vederi europene şi fără nici un fel de complexe de inferioritate – ca şi mine, de altfel – privind originea, extracţia ori limba de exprimare, se vorbea cu respect şi cu un gen de preţuire necondiţionată, ca înaintea unui Învăţător ori a unui Misionar. Răsfoind corespondenţa ce mi se trimisese, m-am simţit deodată tulburat fără să-mi pot explica pe moment etiologia acestui sentiment şi am rămas pe gînduri în faţa numeroaselor pagini ce aveam de citit, pînă cînd, tîrziu, în noapte, le-am încheiat, clarificîndu-mă asupra semnificaţiei acestei opere neobişnuite. Era, ceea ce se şi întrevedea imediat, o acţiune intelectuală hotărîtă, precisă şi definită, ce aparţinea unui intelectual format într-o tradiţie ce aparţinea unei Europe sub-lunare, neoficiale, unde participau, deopotrivă, romanticii germani, neo-druidismul englez şi „lakiştii”, Generaţia ’98, spaniolă, cu Unamuno şi Ortega y Gasset, poate Maurice Barrés, Berdaïev şi Constant Chevillon şi încă mulţi alţii, citaţi rar şi evocaţi şi mai rar dar cu ecouri lungi, ramificate ce, mai degrabă, se întăresc în Straturile adînci, ca de ape freatice, unde circulă fără a obosi.

În mod inexplicabil, temele intelectuale întîlneau un anumit indigenism de afirmaţie autohtonă, foarte cultivat în literatura română a veacului ce se încheia, atît de Nicolae Iorga cît şi de Lucian Blaga, dar invocat şi de G. Călinescu şi tradus într-o Faptă Mare, ce nu se poate uita: „Istoria” lui. Pentru mine, adept al „protocronismului” – care, din anii ’70 pînă mai încoace, evidenţia ipoteza unei universalităţi intrinseci prin creaţie localistă, un fel de „Orbi per Urbem” – doctrina ce bănuiam în substrucţia eseurilor lui Francis Dessart era nu doar inteligibilă ci şi acceptabilă. Am îmbrăţişat-o pe loc şi nu fără o raţiune pragmatică.

În vremea aceea, mă străduiam să creez o acţiune culturală conjugată şi, pe lîngă „Naţiunea”, reuşisem să conving pe editor să fondăm şi alte două publicaţii, avînd, acestea, obiective complementare. Urmau să se intituleze „Dacia Literară” şi „Mileniul III”. De fapt, „Dacia Literară” însemna şi un indiciu de tradiţie însuşită căci re-edita, după o sută cincizeci de ani, „foaia” capitală a lui M. Kogălniceanu şi revigora substanţa „paşoptistă” de-atunci, încă activă, de fapt perenă. Doar „Mileniul III” era un titlu nou, gîndit în felul unei „tribune de idei” ori, mai bine zis, o „panoramă de idei alternative”, altele decît cele ce păreau a se fi impus „în marginea Imperiului”, pentru o sută de ani. Erau, însă, idei europene ce evidenţiau nu model unic ci variante, soluţii diferite şi chiar un cult al diferenţierii, arătînd căi inedite, formulări ingenioase şi, la drept vorbind, realităţi cu gradul lor de complexitate. Cît despre „Naţiunea” – căreia insistasem, înainte de început, să-i dăm acest titlu care a devenit creaţia mea – era, în chip programatic, re-editarea altui ziar, din anii ’40, creat de G. Călinescu; aşadar încă o tradiţie ce renăscuse şi trebuia arătată şi subliniată, devenind zăcămînt ce iradiase dar scos, atunci, la suprafaţă şi pus să lucreze.

În felul ei, această realitate nu doar jurnalistică se dovedea un proiect ambiţios şi, în multe puncte, posibil dar mai ales necesar. El ar fi trebuit susţinut nu doar administrativ ci, de bună seamă, şi prin atitudine calificată, luciditate şi concepţie organizatorică. Din acest punct de vedere, formula ce calculasem se dovedise ingenioasă şi avea un grad vădit de originalitate. În doar cîteva luni, se apropiaseră de „Naţiunea”, colaborînd frecvent cu opinii şi analize ce ar merita astăzi o altă soartă decît uitarea în colecţia de bibliotecă, un număr impresionant de autori cu „semnătura grea”, ce atîrna mult în balanţă. De la Paris, veneau eseuri ale celebrului „scriitor politic” (cum se intitula) Nicolae Baciu, autorul unei cărţi cu faimă („Yalta şi crucificarea României”), ce descria „Marele Tîrg” între Occident şi U.R.S.S., făcut, în 1945, şi pe seama ţării de la Dunărea de Jos.

Din Freiburg (Germania) „exilatul metafizic”, fără ţară, Vasile Barba, conducătorul Aromânilor, popor uitat în Atlantida Balkanilor vechi, scria rar dar convingător. Poetul şi pedagogul ortodox Theodor Damian trimitea eseuri din New-York, unde locuia. Istoric cu faimă, dr. Viorel Roman, de la Universitatea din Bremen (Germania) aducea şi el puncte de vedere, altele decît „corectitudinea politică” de mai tîrziu, totuşi şi pe atunci presimţită în datele ei doctrinare încă primitive. Maria Briede, poeta letonă, Vasile Leviţki, scriitor de la Chişinău (din „Moldova sovietică”), Şerban Andronescu, un cărturar „enciclopedist” ce locuia în America şi un neobişnuit înainte-mergător, Manlio Contri, jurnalist social de la Roma, C. Michael Titus, eseist politic londonez, completau o formaţie strălucită în al cărei mediu intelectual prezenţa lui G. A. Pordea, faimos parlamentar european, şi a enigmaticului „scriitor internaţional” Traian Filip, român de origină dar locuind la Palma de Mallorca şi Milano, se dovedea de tot potrivită. Astăzi, cînd evoc acele vremuri, sentimentul de inverosimil apare şi îmi este greu să-l înlătur; era, într-adevăr, o formaţie irepetabilă, arătînd ceva misterios în maniera ei de a se constitui.

Aici, deci, începuse să se exprime Francis Dessart cu eseistica lui incisivă şi de o mare asociativitate şi pregnanţă în formulare, ce s-a remarcat numaidecît nu doar prin penetraţie ci şi printr-o robacitate aproape de maşinărie de luptă, ce părea să colecteze energii neobişnuite, întîlnite rar la intelectualul român care abia cîteodată „face misiune”, fiind mai degrabă contemplativ şi defetist.

Peste cîteva săptămîni, fără să fi fost anunţat din vreme, l-am întîlnit pe neaşteptate la redacţia „Naţiunea”, unde sosise de îndată ce ajunsese în România. Era vară, o vară tulbure şi rea, sufocantă prin caracterul ei de apocalipsă presimţită. Impresia ce mi-a lăsat atunci este de neuitat. Era un intelectual parcă din alte vremuri, uluitor de bine constituit, in-format şi, cum se zice în mod curent cu o admiraţie de limbaj orăşenesc, „tobă de carte”. Un spirit fin, cu atitudine educată şi ţinută impecabilă, sinceră în sens etimologic, adică „sine cera”, ca mierea fără ceară reziduală, transparentă cînd începe să se manifeste prin întindere fluidă. În totul, era un „european vechi”, de conformaţia lui Montaigne, adică un moralist cu principiile ferme, însuşite şi dezvoltate, ce trebuise, în vremurile amestecate ce trăiam, să se manifeste prin acţiune, misionarism şi chiar un anumit gen de apostolat. Ori, poate, aşa mi se păruse atunci, la o întîie vedere.

Cu vremea, citind tot ce îmi trimitea şi schimbînd scrisori ce formează o corespondenţă quasi-renascentistă ce ar merita publicată cîndva, am înţeles mai mult din acest personaj (căci personaj era!) cu enigma lui ori, mai degrabă, cu misiunea ce i se dăduse de nu se ştie unde. Căci, la drept vorbind, Francis Dessart era mai mult decît părea în aparenţa didactică şi în biografia ex-cathedra ce îl impusese prin titluri şi onoruri ce nu li se mai ştie numărul; era un spirit enciclopedic, ce năzuia să aducă în compatibil miraculos, etică şi justiţie istorică, un filosof irenaic proto-creştin, ori, poate, un ecumenist al tuturor formelor posibile unde spiritul se manifestă şi lasă o urmă ce merită memorată.

Vremurile ce urmară, tulburi şi ele ca şi oamenii ce le trăiau, întăriră mai degrabă impresia tulburătoare de atunci şi chiar îi aduseră alte nuanţe, ce se observară aproape imperceptibil.

Primeam, cu o frecvenţă de metronom, din Belgia, de la Namur, scrisori uneori extinse, studii mai lungi ori mai scurte, extrase din ziare şi reviste felurite ce ar fi interesat şi ar fi slujit la un fel de „întărire” a mea în ideile ce arătasem; apoi cîte o carte, o fotografie cu însemnătate, o legătură trebuitoare în imediat ori vreodată, cîndva, şi, de obicei, o vorbă bună care ajuta, cîteodată, mai mult decît altele.

Era o atitudine ce întîlnisem foarte rar, aproape niciodată, un amestec de solidaritate fără cuvînt şi necondiţionată, de loialitate şi de spirit confratern; şi, în toate, un aer de nobleţe care trebuie să aparţină – şi aparţinea – doar celor care vin de demult şi depăşesc clipa prin însuşi faptul că există.

Pînă cînd, într-o zi, subţiindu-se pînă la imperceptibil, aceste comunicări nu au mai putut să ajungă pînă la mine. Acum, cînd privesc înapoi, încerc un simţămînt straniu, ce cuprinde în proporţii indistincte ruşine faţă de cineva care, fără să oblige, punea în această vorbă misterioasă cam tot ce socotea de preţ, şi regretul faţă de vremea care a trecut şi cînd nu îndrăznisem să-i spun nimic din ce poate că ar fi trebuit să-i spun. Dar ce să-i fi spus, la drept vorbind? Că, deodată, şi dintr-o chemare ce nu pot explica, am hotărît să mă retrag, ca Zalmoxis în peşteră, pentru mai bine de zece ani şi că, deci, nu aş mai fi putut să fac mai nimic în lumina zilei căci nu mai participam la toate cele ce aparţin imediatului trecător? Poate că aceasta ar fi trebuit să fac dar nu am ştiut nici dacă este bine şi nici cum anume s-o fac, în ce cuvinte şi cu cîtă stăruinţă. Astfel încît, pentru multă vreme – poate prea multă – n-am mai aflat aproape nimic despre Omul din Europa care, altădată, făcuse să mi se întărească gîndurile cele mai ireductibile, poate chiar la o vreme cînd începusem să mă clatin în ideea că acestea ar fi întemeiate.

Anii treceau şi, fără a dezvolta imaginea fulgerătoare ce se întîmpla să-mi apară cîteodată, îmi aminteam că undeva, pe Pămînt, departe, există un Mesager şi amintirea însăşi îmi dădea, pe lîngă un sentiment de vinovăţie, şi un fel de seninătate căci, întîi şi-ntîi, ideea că îl evoc îmi arăta că el există şi adăuga ceva la năzuinţa de echilibru, ce nutream. Cînd, după atîta vreme, m-am hotărît să-i vorbesc din nou, nici nu ştiam măcar dacă uşa mai era deschisă. Gîndul însuşi de a o face venise după o nenorocire şi mă afla bolnav şi în necaz; şi poate că şi acest gînd mi se dăduse ori mi se spusese, arătîndu-mi pe cei care, ştiuţi dinainte, ar trebui să-i ţin mai aproape, ca să mă apere de Cel Rău. Şi ştiu de unde îmi venise şi cine mi-l dăduse, pe acel Gînd, fiindcă, în chiar acel an greu, aproape insuportabil, îmi mai arătase şi pe alţii, puţini, pe care, aduşi de Înger, îi cunoscusem atunci. Astfel, uniţi cu puterile lor mari dar mai scăzute faţă de puterea lui ce nu se putea înţelege şi pătrunde, aceştia toţi, ştiuţi mai de dinainte ori aflaţi atunci, ar fi trebuit să-i ţină locul pe lîngă mine, cît se va putea şi dacă se va putea.

I-am scris, deci, din nou lui Francis Dessart şi am aşteptat să-mi dea un semn de viaţă, care a venit mai repede decît nădăjduiam. Era acelaşi ca odinioară, adică tot atît de înţelegător în cuprinderea, fără condiţii, ce arată celui aflat victimă necazului, mîniei şi nevoii. Scria la fel de clar şi simplu, ca o apoftegmă: un scris lămurit, adică numai Lamură din care, poate, într-o zi, voi extrage adagiile risipite într-un epistolar ce s-a îngroşat cu anii, spre a-i face o carte mică de înţelepciune. Scria, deci, la fel dar mai puţin căci ostenise şi căzuse şi el pradă amărăciunii, ca şi mine. Dar nu se modificase.

Omul de azi, mai înţelepţit şi parcă mai fără iluzii decît cel de acum aproape cincisprezece ani, dar cu un fel de seninătate clarvăzătoare ce o dă, adeseori, insuflarea, are aceeaşi fineţe caracterologică de rasă străveche, acelaşi sentiment fratern şi aceeaşi înţelegere a viului ce întîlnisem şi admirasem altădată. Dar, deopotrivă, şi un simţ – ce s-a întărit şi îl defineşte – al valorilor ce nu se pot aşeza în balanţă şi al acţiunii lui, poate istorică, şi care, văzută de aici, dintr-o lume creolă, pare a unui cruciat solitar.

*

Opera lui Francis Dessart, ce ar merita, fără îndoială, o mai largă propagare şi, poate, chiar organizări superioare cu caracter sistematic, impune, înainte de toate, printr-o diversitate neobişnuită de domenii şi tematică, dacă nu chiar prin caracterul de înainte-mergător în teritorii ştiinţificeşte neconstituite deplin. Aici, scriitorul face muncă de pionierat, prospecţie în avangardă; aproape fiecare pas este dincolo de frontieră. O „introducere în zootherapie”, apoi cîteva „elemente pentru o eco-irenologie”, o ipoteză de „pedagogie universalistă în spirit futurologic”, multe alte studii, dizertaţii şi „comunicări” exprimă puncte de vedere în geopolitică, „religiologie” şi „politologie”, în „ecologie” şi „bioetică”. Şi aşa mai departe, în uimitoare înşiruiri aflate uneori în marginea ştiinţelor constituite, pornind de la fragment la un întreg numai intuit ori dibuit, prin sforţare de gînd şi de imaginaţie. Aspectul operei devine, astfel, baroc prin enciclopedism, iregular faţă de „ştiinţa oficială” şi – într-un anumit sens – „medieval” şi „ezoteric”, căutînd un principiu unificator, o cheie de boltă, o „Cauză a cauzelor”. Aceeaşi atitudine se evidenţiază în materie religioasă, unde eruditul se manifestă, cu opţiune bănuită în direcţia ecumenică însă cu accent întîlnit rareori către Bisericile „minore”, prea puţin cunoscute, de fapt quasi-secrete, enigmatice, precum Biserica Copto-ortodoxă ce mi-a apropiat-o şi mie, cu inteligenţa celui ce iniţiază.

Gîndirea, în ansamblul ei, are ceva teosofic în sens etimologic, deşi depăşeşte această categorie ce evoc doar spre a se arăta o înrudire. Savantul este un spiritualist, la drept vorbind. Întîi de toate, ar fi o filozofie a lumii propriu-zis teistă, căci pretutindeni, în tot ceea ce există, se observă un suflu divin, o consubstanţialitate ce ar crea un gen de frăţie universală şi o concordie între cuvîntător, necuvîntător şi vegetal, toate aspectele viului ce au îndreptăţire egală în absolut. Sf. Francisc de Assisi, dr. Albert Schweitzer sunt aici izvoarele de unde curg aceste rînduri uimitor de cuprinzătoare, dar poate, alături de ei, stau şi Sf. Serafim de Sarov, Tolstoi şi Khalil Gibran. Totul fiind viaţă şi creatură, rezultă că divinul se regăseşte pretutindeni iar noţiuni precum „inferior” şi „superior” nu îşi mai găsesc rostul. Aceeaşi concepţie domneşte în domeniul umanului care, fiind o varietate a lumii vii, repetă şi evidenţiază mecamismele generale fiindcă altele nu sunt; „divinul” fiind relevat pretutindeni, se exclud „excepţionalismul”, „rasa superioară”, „popoarele alese” şi de-aceea Francis Dessart este, mai degrabă, un creştin în sensul originar, ascultînd de Sfinţii Părinţi şi de tainele înţelepţilor din Orientul Latin, de dinainte de anul 1000. Astfel încît, culturaliceşte, popoarele au îndreptăţire de a-şi exprima universalul propriu, rezultînd dintr-o dezvoltare endogenă la adăpost de aculturaţie şi creînd valori. Acum abia se explică de ce eruditul se manifestă cu un „penchant” vădit către Ortodoxie, unde Dumnezeu este acolo unde-i episcopul iar episcopul se află acolo unde este Neamul său.

Bineînţeles aceasta ar fi schema ideală, proiectul irenaic, Timpul Păcii eterne. Dar întrucît utopia lui teosofică, de Paradis terestru, rămîne doar un scop final şi nu se întîlneşte încă în realitatea decăzută, cărturarul se transformă într-un misionar al acestei doctrine cu un caracter „alexandrin”. În lumea depravată, stăpînită de ideologiile „excepţionaliste”, de Imperiile ce întruchipează Răul universal (văzut la o scară mai largă decît domnia Satanei, ce aparţine creştinismului, mai cu seamă), de omul ce se închipuie, fără dreptate, a fi superior şi discreţionar supunând vietăţile la „vivisecţie”, crimă ritualică şi masacru sistematic, o astfel de gîndire ar fi trebuitoare şi s-ar impune prin apostolat şi predică, prin acţiune salvatoare şi misiune de echilibru universal.

Aici de-abia, filosofia lui Francis Dessart atinge stratul cel mai tulburător posibil, ce nu se poate nici măcar descrie ci doar intui: este, totuşi, omul „întruchiparea cea mai înaltă a Creaţiei”, cum se spune deobicei? Şi dacă, aşa cum s-ar putea imagina şi, uneori se constată, lumea vie, necuvîntătoare ori vegetală, îşi află alt fel de raţiune de a fi, ce nu se înţelege suficient de către gîndirea omului, prea de tot mărginită? Într-un anume fel, eruditul urmează pe Alfred Kastler dar, în aceeaşi manieră „eretică”, dezvoltînd liber şi luînd de peste tot, din animism, reflecţie chineză, cultura africană, „getism” carpatic. Suntem, la drept vorbind, într-o formulă intelectuală ce nu se poate defini prin restrîngere. Culturaliceşte, apostol al „Tiers-mondismului”, Francis Dessart pare a fi, la o scară mai înaltă, un filozof „du vivant”, un doctrinar al „viului”, un spirit integrator de o întocmire stranie azi, ca şi ieri. Înţeles acum mai cu seamă în mediile savante, el va fi mîine socotit drept ceea ce este, adică un profet al Noii Umanităţi.

Dar spre a i se desluşi „lucrarea de Mesager” va mai fi nevoie de multă vreme şi de multe clipe ce vor trece greu, poate chinuitor, pînă cînd aceste încheieri să iasă în lumina pură, vizibilă şi simplă care le cuprinde şi astăzi, în vremuri întunecate. Şi spre a se cunoaşte mai bine, făcut-am şi eu ce mi-a stat în puteri, dator fiind şi faţă de el şi faţă de tot ce trăieşte şi faţă de cel ce îmi dă, în fiecare clipă şi de acolo de unde e, gîndul senin şi încredinţarea că nu greşesc.

aprilie 2005

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: