By ARP

Cunoştinţa lui Dimitrie Grama am făcut-o într-un mod neprevăzut şi se datorează ideii, neobişnuite şi ea, de a se face din nou „Columna lui Traian”, urmînd pe B. P. Haşdeu şi re-înnoind, în lumina altui veac, acţiunea lui enigmatică. Numele apărea într-o scrisoare de acum aproape un an, conţinînd sugestii şi propuneri de „contacte”, de fapt un index de colaboratori posibili cu explicaţii de paranteză pentru cîţiva dintre ei. Erau acolo, pe lîngă mulţi „români din România”, şi vreo duzină de „români de pretutindeni” pe care Nicolae Danciu Petniceanu – căci lui îi aparţine acea scrisoare „istorică” (şi nu exagerez denumind-o astfel) – îi recomanda cu căldură şi în mod aplicat şi îi şi descria cu acuitate de observator fin. Îi cunoştea prin frecventare ori intuiţia lui de prozator cu lărgime de vedere lucrase, încă o dată, cu virtuozitate? Orişicum ar fi fost, sugestia ce mi-o dăduse m-a călăuzit într-un mod straniu pentru care, de fapt, i-am fost – şi îi sînt – recunoscător şi îndatorat.

Am trimis, deci, către toţi cei ce mi se indicaseră din destule direcţii o scrisoare circulară, cu caracter stereotip, redactată într-o formă protocolară dar, la drept vorbind, întărită în conţinutul ei de a anumită deferenţă ce o nutresc faţă de omul care scrie; o am încă de dinainte de a fi şi eu un astfel de personagiu şi vremea ce a trecut de atunci mi-a făcut-o aproape o a doua natură. Mesajul se răspîndi în cîteva sute de exemplare, cu adresă precisă şi răspunsurile ce am primit fuseră şi ele foarte diferite. Cîteva sînt însă memorabile şi, între acestea, nu pot uita pe cel al lui Dimitrie Grama. De fapt, nu un răspuns tradus într-o scrisoare – cum primisem de la cei mai mulţi – ci un apel telefonic. Să fi fost într-o zi din vara lui 2004 cînd m-a căutat la birou, pe telefonul secretariatului, „un domn din Danemarca”. În Danemarca nu ştiam decît pe Eugen Lozovan, care îmi trimisese, cu vreo douăzeci şi cinci de ani în urmă, un teanc de cărţi uimitoare; le-am citit de cîteva ori de atunci şi pînă acum şi le preţuiesc şi azi în felul meu tăcut şi grav. Dar Lozovan devenise, într-o vreme ce n-o identific, doar „un nume adunat pe-o carte”. Deci nu putea să fie „acel domn”. La celălalt capăt al firului, cum se zice, era Dimitrie Grama, aşa s-a recomandat. O voce caldă, distinsă, un timbru clar, uşor tremurat – ori aşa mi s-a părut prima dată – amintind parcă, în chip răscolitor, de vocea lui Traian Filip, care însă nu mai era pe lume. Vorbea o românească de o tulburătoare acurateţe, de fapt într-un registru lămurit, adică purificat, ce îl întîlnisem la doar cîţiva dintre cei ce trăiau altundeva, pe glob, în patria imaginară a acestor cuvinte. „Domnul Dinu Adameşteanu”, Ioan Mirea, Léon Negruzzi erau un fel de con-locuitori cu Dimitrie Grama în acest idiom despre a cărui origină nu pot face nici un fel de presupunere. Nici astăzi nu-mi dau seama cînd apare şi cum se constituie această limbă ce s-ar echivala cu nobleţea rasială, adică o românească paradisiacă. O mai auzisem în cîteva locuri, foarte diferite şi aproape fără altă legătură directă decît Rădăcina de unde, ca o floare neobişnuită de crin regal, ieşise şi crescuse şi nu se vestejise chiar şi atunci cînd părea să dispară. O auzisem şi în Basarabia şi în Munţi, în acele locuri fără timp imediat unde a vorbi după socotinţă este ca şi cum s-ar repeta, în şoaptă, vorbele de Liturghie. Şi am mai auzit-o, cînd şi cînd, la românul pur, adică la acel prototip care, indiferent de aşezările superficiale, vorbeşte din stratul cel mai necontingent, dintr-un izvor sufletesc unde nu se ştie ce este mai izbitor decît cuvîntul cîntărit şi nobleţea modului însăşi de a simţi. Dimitrie cunoştea însă această limbă ideală; o dobîndise cîndva şi-mi vorbea într-un fel ce mi se părea că vine din alte vremuri, dintr-o vechime de ev boieresc.

Omul se echivala cu felul lui de a vorbi. Avea într-adevăr un gen de boierie ce identific de îndată căci o înţeleg pe căi inefabile, ce nu-mi pot explica, de fapt, căci nu are legătură cu genealogia. Întîi de toate, Dimitrie Grama îşi arăta uimirea de a fi chemat „să scrie pentru Columna” şi nu înţelegea de unde îmi venise acest gînd; se temea chiar să nu fie o confuzie. Vorbea cu o delicateţe ce depăşea buna-cuviinţă însuşită şi, mai mult ca sigur, con-substanţială, arătînd un suflet distins şi elegant, o simţire lustruită prin exerciţiu. Ne-am despărţit, nu foarte repede şi, înainte să încheie convorbirea prin telefon, îmi promisese că voi primi cîteva din cărţile lui şi, poate, şi „un grupaj de poeme noi”. Căci Dimitrie era, scriitoriceşte vorbind, un poet ce aveam să descopăr în curînd. „Cărţile” sosiseră destul de repede, erau în număr de trei şi apăruseră, parcă pe nerăsuflate, în doar cîţiva ani, anii recenţi. Să fi fost, cum îi plăcea să spună, „o creaţie de bătrîneţe” ori „de amator”? Nu mi-a dat acest sentiment. Era exact speţa ce cultivam pe vremuri şi încurajasem cînd, ţinînd „cronică literară” la Luceafărul, eram încîntat să aflu valoare oriunde se putea afla, de obicei în afara cluburilor pseudo-selecte ce traduceau, de fapt, simple forme de asociaţie gregară cu caracter de coterie. Poetul dinafara „saloanelor oficiale”, „independentul” şi, adeseori, „refuzatul”, cîteodată chiar „poetul din Munţi” ori „descurajatul” cu prea puţină cutezanţă îşi găsiseră la mine o înţelegere ce uimea cîteodată şi adeseori nici nu se interpreta în datele ei simple şi clare, lipsite de orice gînd ocult. Unii îşi mai amintesc şi azi acei ani, alţii, destul de mulţi, au uitat ori socotesc că ar fi mai bine să uite căci, în lumea noastră destrămată moral, gratitudinea supără şi fapta bună se învinovăţeşte. Cred, însă, că esenţială rămîne acţiunea pe care, fără s-o evoc decît rareori, am avut-o chiar dacă, sub imperiul uitării, a devenit aproape anonimă deşi a lăsat urmă, o urmă fără identitate cunoscută acum.

Dimitrie trăia în Danemarca, scria în româneşte într-o ţară nordică şi avea doar „legături literare” capricioase, în sensul unui gen de libertate interioară care impunea, doar ea, ce să cultive – adică „să îngrijească” – şi ce nu merita să-l tulbure ori să-l încurce. „Libertatea” – ce însemna, la drept vorbind, absenţa vreunei dependenţe mai pronunţate – îi plăcea şi îi crease, fără să aibă dreptate defel, impresia că e un „scriitor amatoristic”. Avea şi o profesiune ce îl înlesnise, ceea ce, pentru concepţia românească – complet ininteligibilă însă omului liber care scrie fiindcă are de scris nu fiindcă trebuie „să scoată cărţi” despre care să scrie „bine” câte cineva, întâmplător – era de invidiat; dar, deopotrivă, de neînţeles, la rîndul ei. În sinea mea, cred şi astăzi că, în lumea scriitoricească de aici, definită adesea printr-un amestec uimitor de ancilaritate şi aroganţă, de îndemnare în a face combinaţii şi a „cultiva” cu interes, atitudinea lui era ex-centrică, nu se preţuia îndeajuns ori poate chiar deloc şi nici măcar opera nu se citea, chiar dacă era lăudată „de convenienţă” cu gîndul că poate ar aduce un cîştig oarecare, ce nu aş putea denumi fiindcă nu-l cunosc. Obicei balkanic, „spirit dîmboviţean”? Cred, mai degrabă, că, fiind cîte ceva din acestea, o astfel de atitudine reprezintă, încă, un strat rezidual unde încap o anumită vanitate traducînd dorinţa de a se obţine gloria în viaţă şi, încă şi mai cu pondere, prudenţa de „a se pune bine” cu cei ce împart indulgenţe, cu Stăpînii Gloriei. Însăşi ideea că ar exista aceşti „Stăpîni” era un reziduu de pe vremea cînd acel feudalism de breaslă părea să aibă drept de viaţă şi de moarte în faţa oricui se încumeta să bage plugul în brazdă şi să are pagina înţelenită.

Bineînţeles că Dimitrie Grama nu avea nici un fel de reprezentare în această materie; îl ferise Dumnezeu. El scria într-un timp nedesluşit, timpul lui; într-un fel in-determinat care, deopotrivă, era „felul lui de a fi”. Nu socotea că ar fi avut serie şi familie de cuvinte potrivite în limba română, ceea ce nu ar fi însemnat că nu are tradiţie ori că i se sustrăgea cu desăvîrşire chiar dacă, poate, el îşi închipuia că nu datorează nimănui, de pe aici, nimic. Odată cu timpul ce trecea, începusem să-l observ cu luare-aminte şi să-i înţeleg multe din formulările ce mi se păruseră, mai pe la început, simplă declaraţie extravagantă, făcută cu scopul de a se prezenta „mai altfel” decît altcineva. Erau însă gînduri cu limpezime de izvor, avînd un gen de puritate originară, „trăite” nu „scornite” precum la alţii ce practică un fel de jezuitism scriitoricesc, destul de obişnuit de altminteri, desemnînd, la ei, o viaţă sufletească inventată. Aici totul era primigen, direct şi izvorît. Exista, de altfel, şi un fel de uimire inimitabilă ce se băga de seamă cînd, mai rar dar nu atît de rar, Dimitrie începea cîte o divagaţie despre „arta lui literară”; o şi suspenda destul de repede, cu sentimentul că se dezvăluie prea mult şi, poate, cu o anumită impudoare. Dar, de fapt, nu avea dreptate. În mod vădit, gîndea interesant şi „autentic” şi de-aceea, la o vreme, m-am gîndit că nu ar fi fără rost să-l fac să vorbească mai descurcat despre cele ce ascundea; întîi de toate – o experienţă cu nota ei de inedit.

Dimitrie începuse să publice tîrziu, scria în româneşte în „Nordul destul de îndepărtat” (ca şi cum, acolo fiind, ar fi scris într-o limbă necunoscută şi încifrată), avea o profesiune ce îl introducea, în fiecare zi, mai adînc în misterul vieţii, îi plăceau poeţii spanioli, „făcea poezie” de plăcere, ori, cel puţin, aşa lăsa să se înţeleagă. Nu erau puţine argumente spre a-l face să-şi dezlege caerul firului de cînepă al vorbelor ce, odată pornite, sfîrşesc prin a ne aduce un fel de beatitudine. Astfel încît, la o vreme, începurăm şi noi, înţelegîndu-ne fără a comunica prea mult, să alcătuim o carte care, în mişcarea de aparent hazard ce o formula, trebuise să spună, de la sine, ceea ce avea de spus.

Şi, fără să îmi dau seama, acest ghem necunoscut – şi pe care cred că nici măcar Dimitrie Grama nu-l cunoscuse ori, mai bine spus, nu-l identificase – începu să se desfacă şi să se traducă în şire de vorbe, în propoziţii şi, adunate fiind, într-un fel de mărturisiri care, adunîndu-se, îmi dădeau impresia unui „ceva” neobişnuit. Neobişnuită era, aşa cum mi-am dat seama abia după o vreme, repeziciunea în a exprima, uimirea parcă fericită de a i se da ocazia să le comunice pe toate acestea de parcă ar fi stat acolo, ascunse undeva, şi s-ar fi temut că nu vor ajunge vreodată la lumina zilei, existînd în acest fel. Erau un fel de mirare exuberantă şi o destăinuire nerăbdătoare, alăturate şi unui gen de magie a descoperirii identităţii, ce se desfăşura, cu o fascinaţie ce întîlnisem rar, în faţa ochilor mei.

Căci, de fapt, Dimitrie avea, la rîndul lui, un secret. Era, prin origină, un Aromân, adică un fel de „român vechi”, mai puţin inteligibil în conformaţia lui de Românie ideală, ce ar uimi în rotonditatea ei interioară, de corp geometric perfect. Dar, fără a şi-o putea explica, el devenise, ca şi alţii, un Aromân călător (şi nu Aromânul înrădăcinat) exemplificînd, în regimul dramei universale, condiţia lui de fiinţă fără ţară, ori, poate mai bine spus, fără ţară tactilă. Gîndul că oricît s-ar fi străduit, locul lui nu este nici aici şi nici acolo, un gînd tulburător de puternic, aproape ca o înfiorare năvalnică, situată în marginea stupefacţiei şi a spaimei metafizice, mă impresiona de fiecare dată ce mi-l mărturisea ori îl presimţeam în cuvintele lui, totuşi uimitor de româneşti. Abia tîrziu, după multă vreme, o vreme ce mi l-a apropiat fără cuvinte, am înţeles de unde îi veneau toate acestea. În felul lui, Dimitrie reproducea, ca un scenariu al Răului ce împrăştie Neamurile, frica ultimului dalmat, cel care, născîndu-se astfel în taina apariţiei lui pe Pămînt, presimţea că rasa i se stinge pentru totdeauna, pentru toate vremurile posibile, vreodată, şi pentru vecii vecilor.

Pentru mine, ca scriitor (ori poate doar ca un om care scrie) însăşi ideea că gîndul acesta ar putea exista, are un sens atît de tulburător şi de inexprimabil încît numai arareori îl las să se constituie în cuvinte, înlăturîndu-l, ori de cîte ori îl presimt, cu superstiţia că ar putea să devină vreodată realitate. Cred că era cîndva, înainte de anul 2000, cînd, fără să-mi dau seama de unde apăruse, m-am trezit spunîndu-mi şoptit că s-ar putea ca vreodată limba în care a scris Eminescu să devină o limbă moartă. Era una din acele formulări care, venind ca fulgerul şi aducînd o profeţie,devenea dintr-o dată sfîşietoare prin însăşi impresia de ireductibil ce lăsa să se bănuiască. Această sfîşiere indescriptibilă o trăiesc şi azi, cînd se întîmplă să presimt doar că se apropie acest gînd. Căci dacă moartea definitivă mi s-a părut că ar putea fi uitarea şi risipirea, o risipire de tot şi de toate ce ar fi rămas de la vreo fiinţă vie, moartea cuvîntului ce te-ai străduit să încorporezi mi se pare atît de cumplită cum numai închipuirea că Universul se va stinge mai poate fi, în fulguraţiile noastre de vietăţi ce îşi întrevăd sfîrşitul veşnic, rar şi îngrozitor.

mai 2005



Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
August 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Articole preferate

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: