By ARP

Să fi fost în 1968 cînd l-am întîlnit întîia oară pe Dinu Adameşteanu deşi nu sînt convins că a fost cu siguranţă atunci. Dar era negreşit într-o iarnă, în chiar seara de Ajun. Parcă văd şi acum, deşi au trecut atîţia ani, porţile înzăpezite ale gospodăriei de la Toporu, satul din Vlaşca unde „Domnul Dinu“, cum i se zicea la noi în casă, se reîntorsese din Italia, unde ajunsese om mare. Cînd intrasem, trecînd printr-un pridvor întunecos, omul venit de departe se arătă emoţionat şi înveselit cu stînjeneală, uimind pe cine nu-l cunoştea cu atitudinea lui atît de puţin importantă, chiar modestă. Nu mai văzusem niciodată, atît de aproape, pe un om mare, ori, dacă mă gîndesc mai bine, pe un om mare ce putea deveni – sau era – apropiat. Prin anii ‘50, după ce auzisem la bărbaţii care veneau pe la noi că „plecaseră ruşii“ fără a înţelege ce însemna această plecare şi nici chiar cine sînt cei care plecaseră, s-a întîmplat să mai văd un om mare, pe cel mai mare om posibil la vremea aceea. Era într-o seară de demult cînd, însoţind pe tata şi pe mama şi pe încă altcineva, despre care nu mai ţin minte nimic, ajunsesem, la Bucureşti, la Restaurantul „Berlin“. La Berlin era, pe atunci, cum ai spune azi la Ritz, în Paris. Dar mai mult decît această formulă de spaţiu sacru şi de orchestra care acompania o cîntăreaţă cu aspect de Marlyn Monroe, nu îmi mai amintesc. Stăteam la masă toţi patru, între care şi eu ţeapăn şi înfricoşat, ieşind prima dată în lume, ascultînd muzica veselă, cînd, deodată, se stîrnise un fel de frison şi privirile se îndreptară către intrare unde apăruse un bărbat care nu-mi venea să cred că este adevărat, fiindcă îl vedeam în ziare şi pe tablouri şi, cîteodată, pe ecranul mic al televizorului. Purta haina aşezată pe umeri şi o cămaşă albă, cu mînecă scurtă, fără cravată. Făcuse un semn discret, blînd, care dădea voie să se continue totul întocmai cum era, şi se aşezase la o masă care rămăsese liberă, probabil expres şi tradiţional. I se aduse „ceva“, o băutură obişnuită, ascultă două cîntece, aplaudînd rezervat şi plecă tot atît de imperceptibil pe cît apăruse, lăsînd în amintirea mesenilor gîndul emoţionat că îl văzuseră pe Gheorghiu-Dej.

Acum îl vedeam de aproape pe „Domnul Dinu“, băiatul Popii din Toporu, despre care se vorbea că ajunsese în Italia, unde stătea de ani mulţi, un om învăţat deci un „om mare“. Nu înţelegem prea bine de ce anume „Domnul Dinu“ stă în Italia şi cum de se întîmplă că vine atît de rar pe-acasă, uitînd uneori chiar şi zeci de ani de locurile pe unde copilărise. Dar acum auzisem că a început să vină din nou, şi mă bucuram căci însemna că îşi amintise, în sfîrşit, de cei de pe-aici. Îl studiam atent şi curios, tăcînd încăpăţînat cu un aer ursuz şi înţepat, de adolescent ce ar fi vrut să îşi dea o oarecare importanţă între oameni mai vîrstnici. Era, sau mi se părea mie, un domn cu purtare de învăţător, care vorbea frumos, ca în cărţi şi într-o limbă care semăna cu limba vorbită şi de noi dar parcă mai veche şi ceva mai potrivită aerului destul de vetust al casei unde ne aflam. Bineînţeles că nu mai ţin minte nimic din ce se vorbea în atmosfera de bucurie – dar îndeajuns de sobră căci încă nu venise Crăciunul – din camera unde se ciocneau pahare cu căpşunică şi se mînca de post. Dar îmi amintesc, totuşi, cum, din timp în timp, şi de la o vreme din ce în ce mai des, băteau în geam grupuri de colindători, între care se rătăciseră şi unii mai bătrîni, „ca să ureze“ şi, îmi dau seama acum, să-l şi vadă pe omul învăţat care trăia departe şi despre care ştia tot satul şi se mira că apucase să mai vină pe-acasă, măcar şi pentru cîteva zile. „Domnul Dinu“ îi întîmpina pe toţi cu gentileţe şi, după ce asculta „colindeţea“ destul de aproximativă şi de obicei foarte scurtă, le dădea tuturor mere, nuci şi bani iar bărbaţilor mai vîrstnici – şi cîte un pahar de vin, întrebîndu-i cine sînt, din neamul cui fac parte şi, amintindu-şi uneori cîte un nume, ce se alesese de Cutare şi Cutare. Părea că nu uitase nimic.

Eram tulburat şi impresionat şi, pe drumul pe care îl făceam cu maşina, noaptea tîrziu, după ce ne luasem rămas-bun, mă gîndeam, fără să mă pot concentra asupra unei idei definite, la acest om straniu care avea ceva special, o măreţie calmă şi un aer de ştiutor, ce nu mai întîlnisem pînă atunci în lumea restrînsă unde trăisem şi nu o aflasem nici la Bucureşti. Îmi părea rău că, probabil, nu-l voi mai întîlni prea curînd, poate chiar niciodată.

Dar în anul următor, pe la Paşte, auzisem că s-ar putea să ajungem, prin vară, în Italia, invitaţi de „Domnul Dinu“ împreună cu nişte rubedenii ale lui. Era „Soprintendente alle Antichità della Basilicata“, ceea ce însemna că se ocupă de antichităţile din regiunea de Sud, de pe undeva de la Potenza pînă la Marea Mediterană. Ca să se ajungă acolo trebuia să treci de Napoli şi, de pe şoseaua ce ducea către Reggio Calabria, să coteşti spre Răsărit şi să treci prin Eboli, un loc despre care citisem într-o carte a lui Carlo Levi care spunea, ca o metaforă, că acolo se oprise Hristos. Gîndul că voi vedea Italia dar, mai ales, că voi reîntîlni pe omul acela straniu, om mare şi învăţat, care, poate, punîndu-mă şi pe mine la socoteală, nu mă credea atît de nevrednic, mă înfiora şi eram nerăbdător să se facă vară şi să ajung mai degrabă în „Basilicata“. Aşa scria pe plicul ce conţinea invitaţia de călătorie; şi mai scria ceva, în partea de jos, în stînga, o formulă misterioasă pe care eram mîndru că, învăţînd latina, o descifrasem: „in manïbus“ adică „dată în mîinile primitorului“. De-atunci m-am învăţat să o folosesc şi eu, după cum, observînd, peste mulţi ani, cum îşi autentifică Mitropolitul Nicolae Corneanu semnătura de pe felicitările tipărite, de la Mari Sărbători, am început să adaug uneori, la rîndul meu, dacă trimit cîte o epistolă circulară, tipărită: „m.p.f.“, manu proprio facta, „făcut de mîna mea“.

Atunci însă nu mă gîndeam decît că voi ajunge la „Domnul Dinu“ şi că, poate, voi avea noroc şi o să văd şi eu ceva din ceea ce făcuse pe-acolo, pe unde devenise atît de faimos încît se zicea că ar fi unul dintre cei mai însemnaţi arheologi din lume. Începusem, la drept vorbind, să iau în serios ideea de a urma studiile în Istorie şi, cîndva, dacă se va potrivi, să încerc Arheologia. „Ai casei“, ca să le zic aşa, cred că mă încurajau tacit, fără să se amestece totuşi, crezînd, în felul lor, că astfel s-ar putea să mă căpătuiască avînd în vedere protecţia ce o calculau dar pe care, acum sînt şi mai convins decît atunci, nici măcar nu o imaginasem şi n-o socoteam hotărîtoare. Nici nu îmi închipuiam, pe atunci, că în Italia voi scrie, fără nici un scop precis şi pragmatic, primele eseuri şi că, deci, voi socoti că sînt deja scriitor. Le mai păstrez şi azi. Sînt nişte lungi dizertaţii, destul de amuzante şi compuse cu un amestec de preţiozitate şi humor, despre imaginile din reclamele de stradă ce întîlnisem în Italia: un fel de hermeneutică primitivă unde îmi plăcea stilul, întîi de toate. Citisem „Istoria“ lui Călinescu în compendiu şi începusem să-l imit deşi acum, dacă mă gîndesc bine, tema fără prejudecăţi şi sforţarea de a găsi sensuri ascunse i s-ar fi potrivit mai degrabă „călinescianului“ ce mă socoteam decît stilul, epigonic şi pueril.

Probabil, deci, că fusesem din cale-afară de atent la tot ceea ce, multicolor, se desfăşura înaintea ochilor mei; şi acum, dacă încerc să fac un efort, îmi amintesc imagini din acea vară ce păreau uitate de mult şi care, parcă, nici nu îmi apăruseră vreodată. Eram curios dar şi nerăbdător să ajung odată „în Sud“ şi nici Veneţia, pe unde mă oprisem puţin, şi nici chiar ideea că în curînd americanii vor aseleniza nu mă preocupaseră prea mult. Cînd, într-o seară, tîrziu, am ajuns la Potenza, am simţit deodată că mă liniştesc. „Domnul Dinu“ ne primise la „Soprintendenţă“ şi, după ce ne întîmpinase afectuos, ne orînduise ca un gospodar, trimiţîndu-ne întîi la restaurantul unde rezervase o masă pentru călătorii ce veneau de la drum şi apoi la culcare, fiindcă ştia precis că trebuie să fim obosiţi. Pe mine, fără să mă întrebe, mă încartiruise în biblioteca lui de la „Soprintendenţă“, comunicîndu-mi această hotărîre în trecere, ca un fapt de la sine înţeles. Atunci, şi nici în mulţi ani ce trecură fără să-i mai ştiu, pînă azi, nu mi-am dat seama ce însemna acea clipă ori, mai bine zis, ce va întipări definitiv acel moment ne-întîmplător. Abia acum, cînd văd altfel totul şi încep să desluşesc potriveli şi semnificaţii îndărătul şirului egal de zile şi nopţi ce se scurseră cu doar puţine reliefuri aparente, cred că pricep că avusesem, acolo, un fel de răscruce şi că probabil dacă acel loc n-ar fi fost, nici viaţa mea de după-aceea nu s-ar fi rînduit cu aceste potriveli, într-un fel de urzeală ce duce, orînduită fiind, într-un necunoscut şi mai adînc.

Biblioteca era, de fapt, o încăpere destul de mică, mai precis un fel de birou de lucru unde, ostenit de nopţile de frămîntări, învăţatul se odihnea pe un soi de laviţă, ca un pat militar de campanie, adormind ca la război ori ca un plugar cu traista sub cap, pe cîmp, trudit, aproape sfărîmat. Toate acestea le văd acum dar nu le distingeam atunci. Pe-atunci, totul mi se părea fascinaţie şi descoperire neaşteptată, ca şi cum aş fi intrat, nu se ştie cum şi pentru cîtă vreme şi, mai ales, cu ce preţ, într-o peşteră cu comori. Ţin minte perfect cum, în prima noapte, după ce privisem uimit cărţile aliniate în ordine şi cu cotorul vizibil şi aflînd aproape numai nume despre care nu mai auzisem niciodată pînă atunci, am găsit, aşezată pe un raft, „Pe strada Mîntuleasa“ de Mircea Eliade. Am citit-o pînă dimineaţa cu o surprindere care creştea pagină după pagină şi care făcuse să mă obişnuiesc repede cu litera neobişnuită şi cu ortografia fără cratimă dar cu apostrof franţuzesc, ce nici nu mai prezenta importanţă.

Zilele ce urmară nu mai însemnaseră nimic şi nici nu mi le mai amintesc. Aşteptam să vină noaptea, ca un consumator de opium ce se fereşte de privirile indiscrete, hotărît să-şi exercite viciul cu impacienţă. Acum mă gîndesc că un fel de potrivire ce ţine de miracol a făcut să citesc, fără nici o legătură cu imediatul şi, poate, doar cu un fel de plăcere în sine ce aparţine degustătorului, pagini care, mai apoi, se treziră ca un ecou ce venea de-acolo dar fără să pot înţelege că reprezintă un sunet ce îl mai auzisem în această viaţă şi care, astfel, răsuna mai puternic şi mai profund. Pentru mine, care crescusem în prejudecăţi colective ce sînt şi astăzi mai tari decît piatra, era uluitor să aflu, citind pe Monseniorul Tăutu, că noi avusesem, înainte de „cărţile de slavonie“ un poet mare, numit Niceta de Remesiana şi un imn ce se cîntă de către toţi creştinii: „Te Deum laudamus“; că avusesem scriitori ce scriau pe latineşte, despre care se vorbea ca „străromâni“ şi că, de fapt, slavonismul îi înlăturase şi ne obligase să-i uităm. Eram uimit şi indignat şi nu înţelegeam de ce tăcerea continuă şi de ce nu vorbim despre ei dacă ştiam că-i avem şi există; dar şi înfricoşat fiindcă începea să se nască, precum o veste rea, bănuiala că uitarea se produce lesne şi poate fi definitivă. Cînd peste aproape zece ani auzisem că un cărturar de la Bucureşti, pe nume Ioan G. Coman, îndrăznise nu doar să vorbească iarăşi despre străromâni ci chiar să şi scrie o carte despre ei, am căpătat o clipă sentimentul că toate „se aşezară la rînduială“. O „rînduială“ ce, însă, nu s-a produs şi pentru care încă mai trebuiau multe, poate chiar un război tăcut, pe care, cînd îl începuse, peste cîţiva ani, Nestor Vornicescu mi-l însuşisem şi eu. Scriu aceste rînduri şi îl revăd, cu o durere ce o încerc din ce în ce mai des, acum, la amintirea celor ce au fost şi nu mai sînt, îl revăd, deci, pe Marele Mitropolit, în Palatul Vorvoreanu de la Craiova, socotindu-ne şi noi, în prea puţine fraze – căci, la fel ca în campanie, nu era nevoie de dizertaţii – ce aveam de făcut, cînd şi cum şi dacă vom putea să mai înaintăm, urcînd încă o treaptă, mai la lărgime; un război de cărturari, ce înţeleseseră tîrziu că nu era doar un război de cărturari.

Să-mi fi închipuit, în acele nopţi ce petreceam – în atmosfera de fum de ţigare ce parcă avea halucinogene – între cărţile din biblioteca de la Potenza, că intrasem în erezie şi începeam să desluşesc taine pecetluite cu şapte lacăte? Nu, nu mi-aş fi putut închipui. Citeam noaptea cu grăbire, mult şi de toate. Şi notam, astăzi cred că prea sumar, într-un caiet dictando, subţire, un „caiet de teză“ cu coperţile de carton ce se rătăcise prin bagajul meu şi mă mirasem cînd l-am găsit. L-am mai păstrat apoi o vreme; nici nu îmi dau seama ce mă făcuse să nu-l arunc dar, mult mai încoace, cînd, într-o zi, aflîndu-l printre hîrtii de altădată ce socoteam fără valoare, l-am privit mai cu luare-aminte. Imaginea mă fascina. Cuvinte, nume, titluri de cărţi, citate – toate neobişnuit de eretice faţă de anul cînd se aşternuseră dar depunîndu-se în memorie, aşezîndu-se undeva în adînc şi „lucrînd“ fără să ştiu, ca nişte straturi geologice fluide, avînd Puteri neînţelese care, poate, mă protejară. Credeam, pe atunci, că însemnau ceva, poate că nu puţin, şi îmi aduc aminte că, într-o zi, „Domnul Dinu“ mă văzuse notînd grăbit şi, uitîndu-se pe caiet, rămăsese pe gînduri. Îmi vorbea, de altfel, ca unui om matur, fără să intre în detalii unde poate că ar fi trebuit. Cita pe Eliade, pe Lozovan, pe Scarlat Lambrino, fără să-mi explice mai mult, socotind că „îi cunosc“ şi că, dacă, totuşi, nu i-aş fi cunoscut, trebuia să-mi păstrez curiozitatea trează şi să nu uit ce am de făcut: să-i cunosc. Nu-mi dădeam seama, la drept vorbind, ce avea de gînd cu mine, deşi, curînd, căpătasem impresia că îmi va arăta ceva important, ceva enigmatic.

Nimic nu se schimbase pînă cînd, într-o zi, „Domnul Dinu“ îmi spusese că mîine vom merge „la săpături“. Ideea însăşi de „săpătură arheologică“ îmi apărea atît de misterioasă şi de neobişnuită încît începusem să mă gîndesc cu înfrigurare la ceea ce va urma. Nu aş putea spune astăzi care să fi fost motivul acestei atracţii nefireşti şi sînt convins că nici atunci nu puteam explica în cuvinte legate prea convingător acea stare de spirit mai degrabă decît simplă curiozitate. Abia acum, gîndindu-mă mai bine, îmi amintesc că mai auzisem despre descoperiri de rămăşiţe vechi şi cred că pe unele, dacă nu mă înşeală memoria şi adaug acum ceea ce, de fapt, nu se întîmplase în acest fel, le şi zărisem de la depărtare. Cred că era cu vreo cîteva luni înainte de eclipsa de soare din 1960, într-o după-amiază, cînd apăruse la marginea dinspre Răsărit a satului Drăgăneşti de Vlaşca un ţăran înspăimîntat care, alergînd pînă aproape că îşi dădea sufletul, începuse să spună despre o comoară găsită în pămînt, pe undeva, pe la Cărămidărie. Locul, numit astfel pentru că de-acolo se scotea argila care, punîndu-se în nişte forme primitive, ajungea cărămidă nearsă, era pe o coastă de deal, înspre o pădure, deasupra rîului Cîlniştea, un curs de apă leneş, cu mişcare aproape imperceptibilă, sufocat de stufăriş şi doar cu rare ochiuri de limpezime unde se vedea doar luciul nemişcat. Mai tîrziu se aflase că, săpînd cu cazmaua, ţăranul, al cărui nume nu-l mai ştiu deşi atunci devenise cunoscut şi era denumit chiar „Vrăjitoru“, spărsese fără să vrea un vas de lut de unde, prin spărtură, începuseră să curgă monezi. Acum, dacă mă gîndesc bine, ceea ce ţin minte nu-i decît un strat ce s-a conservat în memorie din poveştile care circulaseră pe atunci, fiindcă, de fapt, nimeni altcineva decît „Vrăjitoru“ nu văzuse oala şi cocoşeii. Cînd se aflase despre comoară, în doar cîteva ore, Cărămidăria fusese înconjurată de o mulţime de oameni străini dintre care cei mai mulţi veniseră de la oraş, iar localnicii, puţini, care cutezau să se apropie, erau opriţi în faţa unei bariere păzite de doi militari. Comoara dispăru la fel de straniu pe cît apăruse, de fapt se evaporase ca un duh care, eliberat din captivitatea de secole necunoscute, căpătase un fel de trup ceţos, plutise cîteva ceasuri pe deasupra rîului netulburat şi se destrămă ori intrase la loc, acolo de unde venise. Nimeni n-a aflat vreodată dacă fusese cu adevărat o comoară şi dacă fusese, ce se făcuse cu ea. Şi nici măcar dacă se găsiseră „bani“ ori altfel de scule şi din care anume, şi de cînd. Unii vorbiseră, într-adevăr, despre cocoşei dar acest cuvînt cu o anumită magie în vremea aceia plină de mituri şi de formule indistincte nu însemna nimic precis, traducînd numai ideea de monezi preţioase, poate chiar de aur. Atunci, prea de tot nevîrstnic fiind, mi se păruse firesc să se fi întîmplat aşa cum se întîmplase dar astăzi mă gîndesc că este neobişnuit ca, înainte de a se afla despre acestea la Stăpînire, nimeni să nu fi avut măcar curiozitatea să se ducă, împreună cu „Vrăjitoru“ şi să vadă comoara ori chiar, din spirit apucător, să-şi ia o parte din ea, fără să se ştie. Dar dacă socotesc mai bine tîlcul acestei întîmplări încep să înţeleg ceea ce, mai pe urmă, nu înţelesesem cînd aflasem că, mulţi ani, prin locurile acelea nu mai săpase nimeni iar rarii trecători ocoleau cu un gen de spaimă mută vechile vetre unde altădată se ardeau cărămizi. O tulburare ne-explicată cuprindea pe cîte unul care, din ce în ce mai rar, îşi amintea cu frison de evenimentele de-atunci, uitîndu-se totul de la un an la altul în mod voluntar, ca un fel de piază-rea despre care este bine să nu îţi aminteşti şi să nu vorbeşti căci, vorbindu-se, s-ar putea chema, pe o cale imaterială, din nevăzut în clipa de acum, ce pulsează. Şi în cele din urmă, se uitase de tot şi nici nu ştiu dacă şi-o mai aminti cineva acum despre toate acestea după atîţia ani ce s-au scurs, de parcă ar fi fost visaţi nu trăiţi. „Vrăjitoru“! Oare de ce i se spusese astfel? Nici măcar nu mă întrebasem la acea vreme şi nu m-am întrebat pînă azi, ca şi cum acesta ar fi fost numele ce dobîndise la naşterea lui, o naştere în legendă ce se produsese cînd, matur fiind, omul întîlnise, prin hazard, destinul. Să fi fost bănuiala, niciodată expusă în cuvinte, că printr-o vrajă se făcuse să i se arate acel „ceva“ ce nu ştiu ce a fost? Ori poate gîndul, că, ales de „cineva“, printr-o magie, acel astăzi anonim se aflase cînd trebuia şi unde trebuia ca să se dezvelească, deodată, ceea ce dorea să se vadă din nou? Cine poate să ştie, la drept vorbind! Cred însă că în straturile nedistincte de poveşti, frică şi legende, exista convingerea că oriunde este ceva preţios, îngropat şi ascuns, stă şi un blestem greu şi răzbunător, ce nu trebuie trezit fără a se invoca miraculosul.

„Ceva“, poate chiar mai mult decît o superstiţie, trebuie să fi existat căci altfel nu îmi explic de ce, peste cîţiva ani cînd, în spatele Şcolii Primare se găsiseră – la o săpătură – nişte oseminte despre care iarăşi nu se aflase aproape nimic, mi s-a părut că locul însuşi avea un mister apăsător, ce nu era bine să se cerceteze. Cîteodată, cînd se făcea toamnă tîrziu şi apuca să se facă noaptea în clasa rece, mă uitam cu spaimă prin fereastră către locurile acelea care ascunseseră ceva, dar nu desluşeam ce anume şi nici măcar nu puteam înţelege dacă nu cumva eliberaseră un „rău“ necunoscut, poate tot atît de primejduitor ca şi cele despre care se povestea pe şoptite şi în doar puţine cuvinte, fără atribut.

De-abia acum, desfăşurînd, fără un motiv precis, toate aceste pânze populate cu umbre ce nu se pot atinge, încep să pricep emoţia ce mă cuprinsese aflînd că vom merge la „săpături“. Era ca şi cum, printr-un hazard ori, poate, mai mult, printr-o potriveală care ar fi făcut să ies din mulţime şi să fiu ales ca să văd, aş fi participat la înfăptuirea unei vrăji, o vrajă care, dacă ar fi fost puternică şi nimerită, ar fi eliberat duhurile, în cele din urmă. Fără să-mi dau seama, se potrivise, deci, să fiu alături de „Vrăjitor“ şi poate să am norocul să văd cocoşeii de altădată; sau comoara, în întregul ei necunoscut. Dar cînd se înfăptuiseră, în sfîrşit, toate acestea nu mi se arătară ca o ceremonie sublunară, cu vrajă ce înfricoşează şi înfioară şi, mai apoi, sperie şi trebuie, deci, uitată ca să nu se mai întoarcă, precum strigoii. Totul era, dimpotrivă, luminos. Şi aceasta nu doar din cauza zilei, de o lumină clară, căzînd aproape vertical, pe care n-am mai văzut-o niciodată de-atunci şi probabil că nici nu voi mai ajunge să o văd vreodată căci era, mai mult ca sigur, o clipă de viaţă imaginată. Nu era nimic vrăjitoresc în toate acestea, ori mai bine spus, era o vrajă bună, de fapt o magie ori, mai degrabă, un miracol ce se năştea printr-un fel de invocaţie, un descîntec ori chiar o căutare cu nuieluşa de solomonar. Clipa nu era doar fastă, era indescriptibilă prin emoţia complexă ce aducea, fără a se putea spune, în mod precis, de unde izvoreşte toată această tulburare fără nume.

Îl urmam pe Vrăjitor păşind aproape pe vîrfuri ca să nu-l trezesc din somnul lui lucid, ca de şaman, călcînd pe urmele lui, căutînd să pricep gîndurile lui ce păreau că se leagă în nevăzut şi comunică pe căi necunoscute. Cîteodată, ne opream parcă fără rost şi, acolo unde se hotăra, apărea adesea un semn, o urmă, o poveste. O poveste ce începea să se spună de la sine iar Vrăjitorul îi dădea semnificaţie şi îi găsea pildă; era un văzător. Dar, deopotrivă, era un Stăpîn al Timpului, desfăcînd, din caierul fără sfîrşit, fabula secretă, epilogul, înţelepciunea ce nu aparţineau lumii de lîngă noi.

Căci, la drept vorbind, „Domnul Dinu“ era ceea ce se cheamă „un om vechi“, cum se şi invocă adesea cînd se descrie ţinuta morală şi „învăţătura“ şi se recomandă a se lua ca exemplu. Dar pe mine mă uimea, pe lîngă acestea, aerul lui îngîndurat şi parcă un fel de preocupare nefirească pentru Lucrarea ce i se dedicase şi care nu se mai termina. Era, deci, cum se spune uneori, cu admiraţie, un om dedicat. Dar şi neobişnuit, aproape ireal. La vîrsta, neînţelegătoare ce aveam, ideea că acest om, cu indiscutabilă măreţie, nu intrase într-un magazin ca să-şi facă vreo cumpărătură mi se părea o extravaganţă deşi începusem s-o studiez mai cu luare-aminte. Îmi amintesc şi azi, cu emoţie, pantalonii de doc de culoarea nisipului, terminaţi cu o manşetă deasupra pantofilor cu şiret şi bordură cusută, din piele maronie, şi cămaşa largă, de cînepă uşoară, în aceleaşi culori deschise, şi mi-e şi ruşine că mă gîndeam, atunci, de ce oare, cînd la magazine aflai nenumărate haine noi, se purta atît de demodat. Aproape totul îmi apărea, la el, altfel decît reperul trecător, „moda“, canonul comercial: ochelarii, cu ramă groasă de bagà, stiloul cu peniţă lată marca Mont-Blanc ce folosea într-o vreme cînd excitaţia pixului era semn de „adaptare la realitate“. Era, deci, un inadaptat. Pînă şi ţigările care îi plăceau erau rare şi neobişnuite: fuma „Muratti Ambassador“, o ţigaretă rară cu filtru alb, întărit de un al doilea filtru din carbon, de culoare gris. Mi-a şi rămas în minte această marcă, aproape ireală, pe care multă vreme am socotit-o tot atît de imposibilă ca şi ţigările „555“ despre care citisem într-un roman de Marguerite Duras, cred că era „Stăvilar la Pacific“, şi nu credeam că există. Dar, în primul rînd, vorba sau, mai bine zis, vorbele: un vocabular de o limpezime fenomenală, ce transmitea cu precădere idei şi, de fapt, un mod de a gîndi care, în sine, avea o distincţie ce nu întîlneşti decît rar, aproape deloc. Era nu doar un suflet elegant, distins şi boieresc ci un intelectual în sensul ireductibil, care nu vorbea ca să se afle în treabă ci părea să reflecteze incontinuu despre orice, cu aceeaşi curiozitate nedesluşită ce îşi propunea să înţeleagă.

Cînd îmi amintesc toate acestea şi cînd observ că şi eu, după atîţia ani, ajung la aceleaşi concluzii şi manifest faţă de tot ce este trecător şi inutil, nu dispreţ ci indiferenţă, mă cuprinde o deznădejde şi o revoltă fără cuvinte gîndindu-mă că avusesem în faţa ochilor o soluţie de viaţă şi nu o înţelesesem la timp şi profund. Toţi anii de tinereţe irosiţi poate că ar fi putut să fie altfel şi n-au fost şi nu se vor mai întoarce, depunîndu-se în implacabil cu toate frivolităţile lor, cu dibuiri şi indecizii, cu atracţia clipei fără rost, cu risipa nechibzuită.

Îmi amintesc acum cu şi mai multă preţuire despre „Domnul Dinu“ decît aveam atunci, o preţuire mută în vremea aceea, ca în faţa unui magistru cu statură inaccesibilă. Dar azi, la gîndul operei mari şi singuratice pe care a lăsat-o, se adaugă şi nostalgie dar şi un fel de amărăciune sau, mult mai bine spus, compasiune, căci încep să-l înţeleg abia acum, tîrziu, odată cu anii ce s-au dus. Arătase, poate nu chiar de la început sau poate de atunci, un fel de simpatie neobişnuită faţă de mine, mai mult chiar aş zice o grijă cu aspect de protecţie atentă, ca şi faţă de un urmaş, o rubedenie, un ucenic ce ar fi devenit meşter, odată, cîndva. La vremea aceea, credeam că aceasta ar fi doar o atitudine de solidaritate tribală ce s-ar fi întîlnit, şi se întîlnise cu siguranţă, în alte veacuri cînd, pînă la şapte sate, oamenii se înrudeau cumva între ei, măcar de departe. Eram din acelaşi trib, dacă ar fi doar acest punct de vedere. Dar acum, cînd încep să încerc şi eu aceeaşi mare singurătate ca şi el, ceva îmi spune că mai era ceva în această comportare mai prevenitoare, mai îngîndurată. Cred că, de fapt, îşi căuta pe cineva care să-i continue opera, s-o păzească şi s-o valorifice iar, dacă va fi fost posibil, să o şi dezvolte, vrednic fiind. Aceasta mi s-a părut o clipă că era o atitudine de arhiereu, de om de Biserică, adică de agregare de depăşeşte timpul definit şi se ridică mai sus, în cicluri lungi, pătrunzînd în istorie. Dar ce Biserică ar fi putut să fie aceasta, despre care nu se vorbeşte în propoziţiuni descurcate şi nici măcar nu îşi arată ritual, simboluri şi Tradiţie? O Tradiţie, totuşi, era căci de la „Domnul Dinu“ auzisem prima oară vorbindu-se despre Vasile Pârvan. Îl venera, cu o adoraţie de fost ucenic pe lîngă magistru, fără a putea vorbi în epică ori în analiză oricît de complicată despre el. Îi invoca numele şi atît: „Pârvan!“. De parcă ar fi spus: „Poruncile“.

În felul lui înţelept, m-a făcut şi pe mine să păşesc în această Biserică deşi despre Vasile Pârvan nu ştiam, în 1971, nimic căci nici în cartea de istorie nu apărea, citat măcar, şi nici în manualul de istoria literaturii. Dar ştiindu-l începînd de-atunci, m-am gîndit să-l caut şi să-i citesc cărţile, înţelegînd treptat ceea ce probabil „Domnul Dinu“ ar fi vrut, nerăbdător fiind, să fi ştiut mult mai devreme. La vremea aceea, din păcate, ştiam încă prea puţine iar el era deja aproape bătrîn şi se gîndea că nu prea mai este timp ca să predea către ucenici, să facă „predania“. Să fi ştiut că va trăi încă vreo treizeci şi ceva de ani şi că va apuca anul 2000, poate că s-ar fi gîndit să procedeze altfel, cu mai multă răbdare. „Predania“ nu se făcuse, deci. Dar nici eu nu eram constituit intelectualiceşte pe cît trebuia şi poate că nici nu aş fi fost capabil s-o primesc.

Cînd am plecat de la Potenza era dimineaţa devreme, o dimineaţă de august de odinioară. Priveam din maşină cum „Domnul Dinu“ se îndepărtează tot mai mult şi, încercînd o tulburare nedesluşită, înţelegeam că se întîmplase ceva, ca un fel de conjuncţie secretă ce modifică şi lasă o urmă. Acum, cînd mi se pare că disting mai clar sensuri care altădată nu se desfăşuraseră inteligibil, îmi dau seama că începusem să am un cer sufletesc, un cer de stele şi de constelaţii imutabile, ce aparţin, de fapt, unui altfel de prezent decît şirul nedefinit de zile şi nopţi de unde arareori ceva rămîne şi se întipăreşte.

Anii care au venit nu l-au strămutat de acolo deşi se întîmpla să-l întîlnesc prea puţin şi rar; devenise însă o idee. Ori, poate şi mai bine, un fel de abstracţiune ce nu aparţinea timpului trecător şi lumii de aici, ce părea nearticulată. Era departe, undeva dincolo de ceasul fragil şi aproape nematerial; o depărtare în timp mai degrabă, pe care spaţiul o făcea, paradoxal, şi mai evidentă, poate chiar şi mai reală, astfel arătînd că este fără să fie în imediat. Îmi trimitea cărţi de arheologie, fascicule şi comunicări academice fără a se arăta nemulţumit că urmasem Filologia şi devenisem scriitor. Avea, ca toţi oamenii mari, o generozitate uimitoare şi, într-un rînd, cînd apărusem, cred că pe la jumătatea anilor ‘70, într-un dicţionar de „personalităţi cu viitor“ din toată lumea fără a-l putea cumpăra căci se plătea în dolari americani, m-am trezit acasă, la Bucureşti, cu un colet plătit şi trimis de el, care conţinea cartea groasă şi rarissimă; am privit-o multe minute, fără să pot spune nici un cuvînt. Ce aş fi putut spune, la drept vorbind? Nu-mi scria dar îmi vorbea, ori de cîte ori venea la Bucureşti: o vorbire intensivă, plină de poveţe, pilde şi fabule, pe care le spunea atent, ca să devină clare şi le urmărea dacă se înţeleg. Avea o înţelepciune de cărturar ori, poate, de vrăjitor bun care văzuse, ales fiind, mai desluşit decît alţii şi învăţase lecţia Timpului enigmatic, el, care lucra întotdeauna cu Timpul.

Apoi, cîndva, mi-ar fi cu neputinţă să spun acum cu precizie cînd, am aflat că plecase din Basilicata şi se stabilise în Germania. Încercasem un sentiment neobişnuit, ce n-am putut să traduc atunci. Pentru mine, Basilicata era ţara lui imaginară, locul vrăjilor, tărîmul ce i se potrivea şi unde îşi aflase sorocul. De ce să fi plecat în altă parte? Şi ce se întîmplase, de fapt, ca să trebuiască să iasă din acea rînduială care îi devenise destin? Nici astăzi n-am putut înţelege tîlcul acelor întîmplări şi, cînd mă gîndesc şi mai mult, încerc un sentiment de stupefacţie dezarmată, ca în faţa implacabilului ce hotăreşte, fără a întreba şi fără să poarte un sens neapărat altul decît Răul ce destramă şi calcă în picioare totul, sfărîmînd orice urmă. Căci acum, cînd ştiu că din tot ce întîlnisem acolo şi din vraja desăvîrşită a vremii de atunci n-a mai rămas nimic, iar el nu mai este şi toate se risipiră ca o mînă de nisip aruncată în vînt, bănuiala că aceasta ar fi Legea Lumii enigmatice îmi dă o deznădejde ce depăşeşte orice potrivire de gînduri şi de cuvinte. Arareori, ca să mai pot înainta şi chiar pentru ca să scriu aceste cuvinte care altfel mi s-ar părea inutile, îmi imaginez că atîta vreme cît eu încă exist, învăţînd de la el şi spunînd, ca învăţătură, povaţă şi, poate, predanie şi altora pe care nu-i ştiu şi nu-i cunosc – căci sînt de vre-o-dată, nu de azi – sensul vieţii lui poate că există şi trecerea lui prin timpul mărginit nu a fost în zadar.

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: