By ARP

Parcă văd şi acum, ca printr-o sticlă de fereastră, înceţoşată, cartea lui Paul Lahovary, cu coperţile galbene şi cu titlul scris mărunt, caligrafic, pe care oricît m-aş strădui nu mai ţin minte cine mi-a arătat-o prima dată, cîndva. Era într-o zi luminoasă, în Bucureşti, atît de luminoasă de parcă totul s-ar fi desfăşurat sub lumina reflectoarelor; lacul cartonului subţire sclipea orbitor şi, dacă mă gîndesc bine, era şi cald la pipăire. Deci, era vară. O vară pe care acum îmi este cu neputinţă s-o identific dar era demult, mai mult decît un sfert de secol. Tot ceea ce îmi amintesc este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins. Din clipa de-atunci nu mai reuşesc să disting decît o copertă ţinută de o mînă ridicată spre mine, ca să mi-o arate, o mînă care o arată, de fapt, ca să mi-o dăruiască, din care nu reţin decît cîteva degete, ce susţin. Ce? Cartea. Ale cui să fi fost? Cine mai ştie, acum, atît de tîrziu.

Cartea mi se părea mică, subţire şi stranie nu doar prin titlu ci şi prin autor. „Lahovary“! Suna familiar dar, în acelaşi timp, îmi trezea un fel de respect misterios, ca şi cînd m-aş fi trezit deodată în faţa unui reprezentant al unei lumi de demult, un „ceva“ indistinct ce ar fi ieşit ca un duh secret din sticla unde se închisese odinioară, împreună cu Mesajul. Părea, la drept vorbind, un nume destinat faptei mari, dar în acele clipe concluzia nu îmi apărea cum apare astăzi, analizînd-o, ci, mai degrabă, traducea o stare neclară, fără cuvinte şi gînduri. Abia dacă o pot interpreta acum, şi numai dacă aş voi căci erau, într-însa, mai multe sensuri învăluite. „Lahovary“ îmi amintise satul de cîmp, din Vlaşca, de demult, ce purta, fără să mai poarte, de fapt, numele stăpînului de şi mai demult. Nu mai purta numele, dar i se zicea încă în acest fel, prin tradiţie, şi de către un omenet ce vorbea despre şi cum apucase; iar depărtarea faţă de lumea vie, aflată la capătul unui drum unde trîmbele de praf aşterneau şi vara straturi groase ca de zăpadă, ar fi putut da un sentiment de neverosimil, prin depărtare în spaţiu. Dar şi în timp. „Lahovary“ i se mai zicea şi unei pieţe mari din Bucureşti, acolo unde se încheia Bulevadul Dacia şi începeau Dorobanţii. Îi ziceau aşa destui, unii fiindcă aşa auziseră de la alţii deşi i se modificase numele şi ei; dar i se zisese mereu aşa, de parcă a-i zice altfel ar fi fost o clătinare de rînduială, ce nu se doreşte, un semn rău.

Şi apoi, lîngă nume, titlul, „Mesure d’une ombre“; măsura unei umbre, în franţuzeşte, o metaforă. Formula stranie stimula curiozitatea, ca şi limba de compoziţie. Ce ar fi putut să însemne asta? Iată o întrebare ce mi-o pun şi azi, cînd am şi uitat amănuntele ce le-am citit mai tîrziu. În orice caz, ştiu sigur că am răsfoit-o chiar atunci, pe loc, şi mi-am notat editura şi, fiindcă era menţionată undeva, şi adresa autorului. Mi se părea încă o dată neobişnuit totul, chiar şi tema, ori poate tema în primul rînd. Povestea, ori romanul, acest „ceva“ de mici dimensiuni ce mi se părea scris într-o franţuzească poematică, includea pe Vlad Ţepeş şi pe Manole, meşterul de la Mânăstire. Şi apăruse la Stockholm, în Suedia, unde locuia autorul, pe o stradă al cărei nume nu l-am uitat niciodată: Vintrosagatan; nu l-am uitat fiindcă mi se părea uimitor de războinic. Era un nume de viking? Mai tîrziu mi-am dat seama că nu era decît o denumire obişnuită şi că o parte din această vocabulă arăta ceea ce era, de fapt, aceasta: o stradă pur şi simplu. Dar atunci noul, un „nou“ abstract în sine, îmi crease un frison de nerăbdare ce mă îndemna să văd cine este autorul şi de ce, între vikingi aşezîndu-se, îşi amintise mai ales despre ceea ce aici ar fi fost o simplă temă ilustrată după cartea de istorie. I-am scris imediat o scrisoare, fără prea mari nădejdi. Dar a doua zi chiar, cînd am ajuns la Biblioteca Academiei, am căutat în fişiere ca să văd dacă voi mai găsi ceva despre acest scriitor necunoscut, fiind aproape sigur că nu voi găsi. Şi totuşi nu am avut dreptate. Existau cîteva broşuri – una dintre ele parcă desluşea povestea „Pieţii Amzei“ – şi o carte ceva mai groasă, conţinînd proză fantastică şi avînd un titlu straniu, la rîndul ei: „Casa Terekov“. Apăruseră prin 1940, deci cu vreo trei decenii şi ceva mai înainte, şi nu ştiu de unde am dedus că autorul era pe-atunci diplomat; poate şi pentru că o cărticică se chema „Caleidoscop suedez“ şi apăruse la Bucureşti, cam la vremea cînd războiul se termina. Ceea ce mă impresionase, întîi şi-ntîi, era sentimentul că avea operă, era, deci, un scriitor şi nu un amator sentimental şi excentric, ce începuse să compună la bătrîneţe. Şi operă croită, cu o diversitate ce presimţeam, arătînd nu doar fineţe ci şi instrucţie căci două dintre cărţi, mai de la început, erau scrise în franţuzeşte ca şi romanul cu coperţile galbene, de acum. Dar cel mai pătrunzător ţin minte că mi se păruse un fel de roman, ce semăna cu „Noaptea de Sînziene“ şi apăruse demult, în 1953, la Lisabona fiind convins că îl editase Victor Buescu. Avea şi un titlu fascinant: „Vîntoasele“. „Vîntoasele“, ielele, făpturile aerului, îmi plăcură mult şi în inocenţa mea de om liber, de-atunci, mă gîndisem că ar merita poate să fie re-tipărite cumva, poate chiar împreună cu povestea lui Manole, dacă s-ar fi tradus din franţuzeşte. Dar cine s-o facă atît de bine încît să echivaleze modul poematic ce se folosise şi care era aproape intraductibil? Îmi amintesc clipa cînd, la Bibliotecă, spre seară, am închis dosarul de pe masa mea de lectură unde notasem multe despre autor şi chiar, fiindcă nu se putea lua nici o copie pe atunci, copiasem de mînă cîteva fragmente ce îmi plăcuseră mai mult decît altele. Sînt convins că mă gîndisem că voi scrie ceva despre acestea, poate cît de curînd. Dar, din păcate, n-am mai apucat să mai scriu nimic şi nici dosarul acela, ce conţinea, ţin minte perfect, mai multe foi legate de alta – ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care însemnasem titlul „Vîntoaselor“ – nu-l mai pot afla pe nicăieri, căci, poate, se vor fi risipit şi ele ca şi altele, cine ştie cîte.

Nu aş putea spune că aşteptam cu o emoţie mai mare decît o curiozitate obişnuită să văd dacă voi primi vreodată un răspuns sau un semn. Avem mai degrabă sentimentul că nu voi primi nimic. Ce anume l-ar fi determinat pe un necunoscut să-i răspundă altui necunoscut dintr-o parte a lumii oricum aflată departe? Ce ar fi putut să aştepte de la el? Şi totuşi, după prea puţină vreme, am găsit o recipisă în cutia poştală şi, cînd am ajuns la oficiantă, bănuiala mi s-a întărit. Era un plic mărişor, legat cu grijă cu o sfoară petrecută de mai multe ori, un plic maroniu pe care mi-l amintesc perfect, indicînd adresa mea scrisă cu litere mari, înalte şi drepte, literă de tipar, timbrat în Suedia. Era ceea ce aşteptasem. Scrisoarea dinăuntru însoţea cartea cu coperta gălbuie, pe care o văzusem cu cîtva timp în urmă în mîna nu ştiu cui. Era imprimată la maşina de scris, cu literă măruntă şi se încheia cu o semnătură făcută cu mîna proprie, aşternută cu cerneală neagră, în litere largi, artistice, ca şi cum ar fi încheiat un manuscris preţios şi solemn. Nu o mai am, din păcate, dar mai ţin minte că îmi arăta uimirea şi plăcerea ce i-o dăduse mica mea epistolă, pe care n-o mai am nici pe ea şi este pierdută probabil definitiv căci la acea vreme nu îmi făceam copie la indigo după corespondenţă, cum am început să fac ceva mai tîrziu, din păcate destul de tîrziu. Poate că atunci îmi povestise cîte ceva despre el, ori poate aceasta fusese o temă de altă dată, din alte scrisori pe care aveam să le primesc regulat, drept răspuns la absolut tot ceea ce îi trimiteam; o conduită de boier adevărat, pentru care a răspunde la gîndul bun este obligaţie, dovadă de preţuire şi onoare. Toate, cîte vor fi fost, s-au risipit, însă, astăzi, dar poate le voi găsi vreodată, cîndva, nădăjduiesc că nu prea tîrziu cînd, dacă se vor găsi la întîmplare, de către cine ştie cine, nu se va mai putea şti de ce, cînd şi cine le-a scris şi pentru cine, devenind aproape anonime şi fără vreo altă semnificaţie decît litere înşiruite pe o coală de hîrtie, document orb, sec şi expurgat de emoţia pe care privirea înapoi, de acum, o amplifică şi o transformă în amărăciune. Îmi amintesc că mergeam uneori, la Snagov, unde locuiam pe atunci, la oficiul poştal ca să-i găsesc corespondenţa închisă în cîte un plic lat, fără fereastră, pe care adresa mea era scrisă de mînă, cu aceleaşi caractere subţiri şi înalte. Era, la acea vreme, un om bătrîn, de aproape optzeci de ani, sau poate ceva mai puţin; şi scrisorile lui, nu scurte dar nici lungi, aveau un aer pe care nu-l prea înţelegeam dar astăzi am început să-l înţeleg şi îl recunosc, căci începe să-mi aparţină şi mie, cel de azi, ostenit şi îmbătrînit. Cred că îmi scria ca şi cum şi-ar fi scris lui însuşi ceva, ori, mult mai bine zis, ca şi cum ar fi scris într-un jurnal în bucăţi, fără un scop vădit şi în imediat. Un fel de singurătate înţeleasă şi acceptată, tulburătoare acum cînd mă gîndesc la anii de-atunci, părea să se întrevadă din acele şire de unde nu îmi mai amintesc mesajul ci doar aerul, conturul, sensul abstract. Era singur la un mod multiplicat, aproape metafizic. Copiii, pe care mi-i denumise, erau, de fapt, maturi şi se aflau pe la casele lor, în diverse locuri de pe pămînt iar Doamna, o suedeză preţuită, cred că îi înţelegea doar teoretic gîndurile, de la o zi la alta mai puternice, ce se îndreptau către aici. Îmi scria, deci, ca şi cum ar fi aflat, cu uimire, că a mai rămas ceva din lumea aflată numai în memoria lui, neînţeleasă nici măcar de către cei apropiaţi. Temele practice nu îl preocupau din cale-afară, ori poate avea destulă înţelepciune ca să nu viseze în zadar. Cred că, într-un rînd, i-am vorbit despre ceea ce denumeam pe atunci „o ediţie“, adică, de fapt, o carte în româneşte ce ar fi fost nimerit să cuprindă ce scrisese, căci şi astăzi cred că merita, şi o merită, şi poate voi apuca să i-o public abia acum, cînd nu mai ştie şi nici nu va mai ştii. Dar nu exagerasem în speranţe deşarte şi nici el nu insistase, mai apoi, dînd semne de nerăbdare ce nu i-ar fi stat bine dar pe care alţii le dădeau, uneori cu nechibzuinţă. Avea un ton înţelegător şi o atitudine de resemnare ce dovedea o inteligenţă stoică, pe care conformaţia sufletească, dar mai ales vîrsta i-o dăduseră.

Enigma acestei relaţii n-am desluşit-o nici acum. Îmi scria cu un fel de tandreţe reţinută unde nu întrevedeam, prea puţin pătrunzător fiind atunci, scepticismul omului înţelept ce îmi privea cu înţelegere cîte un acces de optimism şi pripeală. La rîndul meu, fără confesiuni inutile, aşterneam cu emoţie gînduri diverse pe hîrtie, lăsînd, uneori cred că prea mult, entuziasmul să se manifeste cu oarecare verbigeraţie şi cîteodată în mod necontrolat. Nu ştiam despre el mai mult decît îmi scria şi nici măcar nu încercasem să aflu mai multe despre viaţa lui, altceva decît ceea ce socotea că trebuie să-mi mărturisească. Nici măcar nu ştiu cum arăta.

Corespondenţa însăşi avea un caracter enigmatic fiindcă îi lipsea scopul imediat, obiectul practic. Eu nu îi scrisesem întîi şi-ntîi ca să obţin măcar o cîtime de cîştig şi nici mai tîrziu nu mă gîndisem să dobîndesc vreun avantaj, de orice fel ar fi fost. Ce îi puteam cere? Să mă invite în Suedia, ca să călătoresc? Să mă ajute, în vreun fel, cu vreo bursă, cu o plată sau cu un orice altceva ce însemna cîştig bănesc? Dar sedentarismul meu, de intelectual ce duşmăneşte călătoria în valuri de migratori moderni mă reţinea să plec măcar pînă aici, aproape, în Balkani iar noţiunea de vacanţă aşa cum o înţeleg cei mai mulţi şi o cultivă, îmi era străină, cum a şi rămas, de fapt, pînă azi.

Şi-apoi, ce ar fi putut să-mi dea omul acesta din hîrtie, pe care aproape că îl socoteam un personaj din poveste încă de pe atunci, ceea ce devine cu adevărat acum? Căci, la drept vorbind, m-am mulţumit întotdeauna cu ceea ce am, adesea cu puţin, crezînd – şi poate că greşind, cine ştie? – că valorile vieţii sînt altele, cele în care cred şi azi, ca odinioară. Astfel încît scrisorile, ce mă emoţionau prin inutilitatea lor asemănătoare cu scrierea de literatură, au rămas aşa cum sînt pînă cine ştie în ce zi, la o dată cînd n-au mai venit, dar nu ştiu precis de cînd, în orice caz de demult. Mă gîndesc la el cu nostalgie fără să înţeleg nici acum prea bine ce motiv secret mă legase pe atunci de omul din scrisori, la fel de imaterial în acele vremuri ca şi azi, cînd, la fel ca şi ieri, este doar un nume. Şi mă gîndesc cu tristeţe, fiindcă ştiu, fără să fi aflat, că nu mai este pe Pămînt. Îi datorez zile de încîntare din viaţa mea cînd citeam, fără un scop precis ci doar pentru plăcerea de a descoperi, ceea ce scrisese în alte vremi, mai liniştite; şi îi mai datorez emoţia de a primi – cu o gratuitate ce abia mintea mea de azi, altfel pricepătoare, o distinge – scrisori ce parcă se adresau, fără destinatar, cui o da Dumnezeu să le găsească. Pe atunci, a dat Dumnezeu – ori le-a potrivit – să le găsesc eu şi de-aceea, faţă de toate acestea, simt că am şi o altă datorie, pe care, poate, o să mi-o plătesc.

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Septembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: