By ARP

Deshid cu emoţie, pentru a câta oară, micul şi elegantul Jurnal – Album ilustrat de Vasile Cercel, Frumuseţea lumii cunoscute, îngrijit şi coordonat de scriitoarea Mariana Brăescu – Silvestri.

Un desen, o fotografie sugestivă ce deschide albumul mă duce  cu gândul în alt timp aşezat, cu rânduieli înscrise pe îmbrăcăminte, pe gestul tandru al boierului stând în picioare, ocrotind pe Doamna sa, aşezată cu graţie întrun fotoliu de epocă, intro ţinută sobră, dar elegantă, cu un detaliu-un şal, ce sugerează discret vremuri ce nu se mai întorc.

O oglindă veneţiană întrun fundal, eliberat de orice alte constrângeri, de linii, de accesorii interioare. O invitaţie la meditaţie.

Doi oameni fericiţi, zâmbind firesc, transmiţând un calm, o duioşie şi o dragoste matură, neostoită, frumoasă.

Dincolo de această fotografie, un alb absolut, ce duce la infinit, zborul gândului.

Pentru cei ce i-au cunoscut pe Artur şi Mariana Brăescu această fotografie –simbol poate fi punctual de plecare în realizarea unui roman al unor destine pline de frumuseţea înţelegerii sensului vieţii, al calmului şi al echilibrului, ce transcend dincolo de contururile prinse în desen.

Deşi este imortalizată o singură postură liniştită, privind-o cu sufletul putem înţelege adâncimile adevărurilor scrise pe pagina de-alături, sub semnatura lui Artur Silvestri: “Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

Dacă  ar fi să punem un motto gândurilor noastre despre Artur Silvestri, despre Omul, savantul, prietenul, modelul, magistrul, mucenicul neamului, iubitorul de ţară, am spune că acesta a căutat toată viaţa să descopere şi să înţeleagă enigmele, miracolele existenţei plenare în toate dimensiunile manifestărilor ei.

Ca să prinzi clipa, s-o măsori, s-o trăieşti, şi s-o obligi să-şi dezvăuie tainele trebuie să ai conştiinţa că tu însuţi eşti o particulă din viaţa continuă, alcătuită din infinite clipe ale căror miezuri nu pot fi desluşite  din cauza irosirii lor, a ieşirii din rosturile Totului originar, din care am făcut cândva parte, fără a-l dezechilibra, fără a-l deforma, fără a-l oblige să ne rejecteze.

Secretul vieţii … adâncimi în interiorul infinit al sinelui; privirea în jos pentru a vedea cerul de sus.

Clipa … un zbor de pasăre, o tresărire a inimii, o umbră trecătoare pe fruntea îngândurată, o imensă fericire sau o ireparabilă pierdere – câtime măsurabilă în sensuri doar pentru cel grăbit ori orb.

Ea poate cuprinde în sine răsfrângerea Universului, ca fapt cauzal al Spiritului Absolut, dar şi ca manifestarea vibraţională materializată, a Acestuia.

50 de zile … atât cuprinde, în timp măsurabil, acest jurnal, în care s-au auzit ultimele bătăi ale inimii unui om ce, îndrumat de îngerii săi, s-a întors cu spatele către lumea zgomotoasă, a lăsat în urmă grijile şi spaima  de a nu mai avea timp să scrie câte mai avea, şi avea încă multe, foarte multe. Dar oricâte ar fi spus, chiar trăind şi o sută şi mai bine de ani, nicio operă scrisă înainte de marea trecere sau întrun timp posibil a-i fi fost dăruit după 55 de ani, n-ar fi putut prinde mai exact adevărata  natură a celui care trăia atât de intens, căutând în fiecare clipă secretul vieţii.

Multe din secretele vieţii a descifrat Artur Silvestri privind adâncimile istoriei, ori ale structurilor spirituale titanice ale tuturor timpurilor, printre care  ocupă un loc privilegiat, pe bună dreptate.

Iubirea, Înţelegerea, Toleranţa, Valoarea, Cinstea şi Demnitatea, Munca  cu rost,  prins în roade, devenind un Sisif ce  învinge blestemul, i-au conturat profilul spiritual unic.

Dar nimic mai al său, mai aproape de esenţa stucturii sale nu este mai grăitor decât aceste magnifice “notiţe”. I-a fost dat a găsi şi a alcătui în cuvinte ceea ce a căutat în fiecare clipă secretul  vieţii, întorcându-se  spre spaţiul spiritualizat al interiorului său,  al originarului  interior pe care, timpul grăbit, ştiut de îngerul trezit  de la Ceahlău, l-a adus la lumină.

Secretele vieţii prinse întro clipă i s-au relevat în momente  de popas, de intrare  în starea de adam, încă în eden, de desprinderea de semenii zgomotoşi şi de păguboasa idee a vieţii văzută ca individ între cei mulţi, ce-au pierdut legătura cu datul uman, ca viaţă conştientă şi în asemănare  cu Marele Creator, tocmai pentru a nu-şi trăda natura de ocrotitor  al vieţii, clipă de clipă, de păstrător în stare nealterată a tot ce Dumnezeu ne-a dăruit.

Numai atunci, în vremea de început, în Tărâmul Fericirii, Adam comunica cu tot ce a creat  pentru el Spiritul Absolut

Îl pot vedea pe Artur Silvestri, plin de gânduri, de proiecte, de idei care-şi caută făgaşul în contururi scrise, dar, în mod obligatoriu îl aud numai pe el dialogând cu trandafirul catifelat şi, mai ales,  înţeleg de ce l-ar fi observat.

Ştia că, deşi părea o explozie de stea roşie … îi părea că nici n-ar fi existat în natură.

Privirea, gândurile neexprimate le-a prins trandafirul, care ar fi trebuit, după  condiţiile vitrege: arşiţa zilei şi căldura seacă, să se scuture în câteva ore.

Legănarea sa maiestuoasă, culorile sale vii, vitalitatea în bătaia vântului lasă loc întrebărilor, deşi toate acestea făceau totul enigmatic spune autorul .

În fapt, acesta comunică un secret înţeles; dincolo de aparenţe, de logica umană, există o alta, divină în care, ce pare a fi  vulnerabil se dovedeşte biruitor.

Autorul transmite mesaje nerostite.

Suntem înconjuraţi de enigme, dar pentru a le înţelege trebuie să ne raportăm la esenţe, care înseamnă acceptarea  noastră ca parte a Totului, în care există două capete pentru orice manifestare de viaţă creată; început şi sfârşit şi fie că e o floare ori o pasăre, un fir de iarbă; între cele două puncte secretele vieţii confirmă implacabilul. Trăitor în edenul originar, adus  în această stare de mâna divină, parcă pentru a-l pregăti pentru a se instala aici definitiv, ultimele zile sunt marcate nu de la răsăritul soarelui până la căderea nopţii, ci de alcătuiri de  tablouri ca un puzzle de clipe în centrul cărora este o viaţă încadrată în schiţe ale unor făpturi însufleţite, calme şi blânde – cu flori, căţei, păsări, care transmit semnale-gândesc, precum toate.

Liniştea, singurătatea predispun la meditaţie, trimit ochiul să observe jururile şi mintea să întrebe, căutând răspunsuri.

Dincolo de istmul unde prezenţa omului e simţită, e marea largă şi misterioasă ce-l răscoleşte în mod tulburător pe autor, aducând  la suprafaţă din adâncurile fiinţei sale, prin rezonanţă, cum ar spune Blaga, intuiţii, trăiri greu de definit, venite din fiinţa subconştientului ancestral.

Brusc autorul îşi dă seama că lipseşte ceva; ceva  ce se leagă de aceste vederi, cunoscute undeva, cândva; lipsesc pescăruşii. Fără ei marea  nu e completă.

Înţelegem, printre rânduri că autorul ştie că ea a fost desenată încă de la început de Mâna Divină  în conjuncţie cu viaţa ce trimite la cer. (Mic tablou fără pescăruşi)

Artur Silvestri este departe de individul modern, copleşit de straturile de ignoranţă şi de lipsă de simţire. Are sufletul liber, ochiul îi devine limpede şi curat, gândul netulburat de gonirea nebună. Mintea şi întreaga fiinţă se reduc la rolul de a surprinde esenţele.  Această transformare îl duce pe tărâmul compatibilului cu natura care, spre deosebire de om, a rămas în mod continuu egală cu sine, fiinţând  în  datele şi în rolurile  de la începuturi sale.

Ieşit din timpul umanului, ca fenomen, deci ca trecător, Artur Silvestri capătă substanţiabilitate compatibilă cu cea a trandafirului, a mării, dar şi a brăduţului ce s-a prăpădit din raiul verde de la Corbeanca,  provocând o imensă tristeţe, fiindcă nu mai are cui să-i vorbească, ori cu a ghemotocului lătrător, abia întrezărit din iarba înaltă,  văzut ca un dar ce i-a schimbat viaţa.

Privirea spre sinele-i este uşa ce duce la paradisul pierdut, cum spunea undeva Nechifor Crainic.

Este întrun continuu dialog cu tot ce mai înainte n-a avut vreme, sau n-a venit timpul poruncit, cum mereu ne spunea. Era prea aproape de  oameni, preocupat de destinele lor şi al neamului, de  ceea ce vom lăsa după noi, de judecata istoriei.

De data aceata, chiar şi atunci când omul apare în peisaj, nu spre el îşi îndreaptă atenţia, ci spre exterior, de pildă, spre cele patru pete de culoare, patru câini ciobăneşti englezeşti.

Imaginea-l emoţionează; patru fiinţe calde, grăbite mereu să slujească, atenţi să nu supere, sau să sperie. (Patru pete de culoare)

Este, iată, din nou o clipă fastă, ce-şi deschide secretele.

Eliberat de povara  obligaţiei de a ţine cont mereu de prezenţa umană, reflecţiile pe marginea fidelităţii necuvântătoarelor în cauză, fac posibilă alunecarea sufletului autorului spre străfundurile subconştientului unde – şi regăseşte ancestralul strămoş.  Asistăm la o reconstruire clipă de clipă a tiparului originar în care omul se defineşte prin gesturi  generate  de structura esenţială care are ca o coordonată principală capacitatea de a iubi necondiţionat lumea cunoscută nevorbitoare. Întâlnire memorabilă şi exemplară dintre un câine înfometat, ce-l ţintuieşte pe omul din faţa lui, cu privirea lui vie, şi cu care un sfert de ceas împarte frăţeşte, o pâine neagră proaspătă, pentru fiecare câte o bucată, are tâlcul ei – numai un Artur putea, mai exact, avea înzestrarea să trateze chinuita făptură după principiul frăţietăţii, în care chiar credea. (Jumătate de pâine)

Condus de îngerul  trimis să-l pregătească pentru o altă dimensiune, Artur Silvestri, se scutură mai repede de material, subţiindu-si treptat prin vibrări inefabile, purificatoare, ce ascut, spiritul.

Timp drămuit şi dăruit; răgaz spre reintegrarea în  spaţiul etern; pregătire, ca întrun ritual, pentru înveşnicire.

Clipele purtătoare de secrete i se relevă ca  întrun exerciţiu de magie în aceeaşi măsură ziua, dar şi noaptea, care după ploaie îşi atârnă ca pe o rochie  din alte timpuri, stranie, pe cerul purificat, în culori ce-l duc cu gândul la  navigatorii din alte timpuri, când  acestea  constituiau pentru ei mesaje meteorologice.

Pe măsură ce înaintăm pe tărâmul Jurnalului, avem impresia că Artur Silvestri devine Eroul care presimţind apropierea unei călătorii lungi în necunoscut, a intrat  întro etapă de  re-structurare insolită, întrun proces subtil de iniţiere, testând chiar o magie a trecerii graniţele comunicării, care-i şi reuşeşte, pentru că şi căţelul din vecini şi autorul împart teritoriul slobod de constrângeri de regn, bine determinate în lumea “normală“.

Printr-un dialog aparent imaginar – se-nţelege, de la distanţă, autorul îi transmite că e om cumsecade. Căţelul este perceput şi tratat în linii umane, cu un firesc ce nu miră; noaptea scânceşte emoţional, fără iluzii, în sunete care tulbură. Comunicarea se face prin vibraţii afective reciproce; el are  suflet incredibil de profund.

Atent, autorul distinge tristeţea întrun mic cântec succint ca un rezumat.(Un căţel din vecini)

Artur Silvestri intrat în zona spirituală purificatoare descifrează miracolele clipelor, altădată prinse  în neştire  în idei surprinse din străfulgerări de moment, ori din rezultate ale nesfârşitelor zile şi nopţi de cercetare prin cărţi, prin fişe, care i-au deschis căi noi în cunoaştere.

În mod cert, privind şi gândind la acest ghemotoc de puf, sufletul autorului se metamorfozează. Devine el însuşi un cântec; numai astfel l-a putut percepe pe cel al căţelului, ca egal al său în dreptul de a  exista, de a avea sentimente sau chiar năzuinţa de a vorbi…(idem)

Artur Silvestri simte miracolul renasterii Universului, căruia îi este permisă  accederea la  Zona Înaltă,  pentru că a descifrat magia transformării  vibraţiei în cuvânt purtător de mesaj venit de dincolo de sine.

Trăieşte acum, paradoxal, întrun teritoriu paralel cu cel terestru, unde toate-i vorbesc şi, la rându-i, acesta le şi înţelege.

Înţelegerea frumuseţii cere apropiere şi aceasta înseamnă descoperire, iar descoperirea ei îl emoţioneză ca o muzică nesfârşită, precum  aricioasele lavande.

Pentru a înţelege  lumea “neumană” e nevoie să experimentezi, să observi şi să te opreşti, având încă abia desluşită ideea că nimic nu e fără rost. Aceste lavande strânse uşor, răspândesc ca un efluviu răcoros, tăcut, enigmatic un ecou şi o plăcere, o mireasmă care înfrumuseţează toate lucrurile înconjurătoare, ca o muzică nesfârşită. (Printre lanurile de lavandă)

Omul trăitor în timp limitat secvenţial, pierzând legătura cu Cerul, îngreunat de vicii pământeşti îşi primejduieşte trecerea înspre o veşnicie a Luminii. Artur Silvestri însă este un Ales, în tradiţia spirituală a neamului străvechi din care se trage, şi este condus spre  spaţiul spiritual sacru, spaţiul frumuseţii lumii cunoscute, este pregătit să devină precum  înaintaşul său, ciobănaşul din baladă, metafizică, integrându-se ca entitate creată, conştientă, între toate celelate elemente cu structuri nealterate, originare.

Ieşit din contextual umanului obişnuit, relaţionează cu aceste făpturi aparent tăcute, banale, neobservabile Pentru autor fiecare din acestea devin jaloane, puncte de plecare  ce declanşează meditaţia   indusă şi cititorului, ce trimite întotdeauna  la Marele Creator.

Spaţiul spiritual al meditaţiei, în acest caz devine infinit

Frânturi din acest infinit al reflecţiei sunt  şi relaţionările, pe un fond  ancestral, şi cu raţele sălbatice, care, dacă n-aş şti că sunt lăsate  aici de Dumnezeu, aş crede că fac parte şi ele din spectacolul natural … viaţa lor se desfăşoară în liberate şi întro oarecare învoială cu locuitorii din apropiere, ale căror amintiri poate că mai păstrează ceva din rânduielile când făpturile înconjurătoare aveau un altfel de rost, decât cel muzeistic de azi.

Autorul are o trăire  de asumată vinovăţie, umană generalizatoare; privite de-aproape (căci nu se sperie defel când apar  creaturi  necunoscute), ele dau  un imens sentiment de tristeţe, ca şi când nu ar fi decât umbra celor, care odinioară trăiau în sânul mediteranean. (Raţe odinioară sălbatice )

Acum, în ultimele zile, în mod aparent inexplicabil, Artur Silvestri, nu în mod deliberat, ci  intuitiv, obsesiv, descifrează, desfăcând clipele, principiile universale fiinţiale generale; viaţa  duce la moarte, iar  moartea e punctul de izbucnire a vieţii.

Trandafirul înflorit biruitor lasă loc bobocului; el dădea semne că se va desface  când cel dintâi începuse  să se ofilească.

Meditaţia pe marginea continuităţii vieţii create este implicită.  Se înrudeau amândoi,… căci porneau din lăstari diferiţi, ce ieşeau din aceeaşi tuipină.

Observator atent şi sensibil, autorul urmăreşte devenirea primului, cu înfloriri pas cu pas, în adausuri lente de volum, având şi chiar un soi de siguranţă a rotirilor, dobândită din experienţa celor ce fuseseră mai înainte pionieri ori mărturisitori…

Cursul vieţii este acelaşi şi pentru om şi pentru floare; desprindem din nou secretul; în tot acest timp, rodirea lui trecuse în istoria fără vârstă, rămânând o măciulie bogată în seminţe şi la o vreme, oarecare în tăcere, părea să lase seminţele pe pământ pentru cel ce va veni anul viitor. (Al doilea trandafir)

În toate există o raţiune care le orânduieşte întro iconomie divinină, chiar şi în prezenţa fără sens, pentru om, a unor butaşi de struguri, văzut ca un rezultat inutil al omului risipitor întrun ţinut unde viile se-tind pe suprafeţe uriaşe şi rodul lor începesă nu mai aibă nicio însemnătate.

Şi totuşi întrebarea ce pluteşte nespusă îşi găseşte răspunsul: nici un gest ce are ca scop rodirea nu e gratuit; albinele le vizitează ziua, pe căldură, găsindu-şi rostul de a fi. (Struguri şi albine)

Inefabilul unei zile calde de septembrie, prins în câteva linii surprinzând calmul, liniştea, pustiul străzilor, îi aduce bucuria observării detaliilor, întro plimbare fără ţintă. Trăieşte plenar această lungă clipă de voluptate fără nume, de septembrie elegiac, observând  şi câţiva căţei ce dorm, pe trotuarul încălzit.

Autorul intuieşte din această postură a omului ieşit din cotidianul grăbit, trăirea întro mare de miracole pe care le descoperă mărturisind direct emoţia şi dispoziţia de a reflecta. Este îngândurat, atent şi cu emoţie incapabilă să se exprime în cuvinte; privite mai atent, contururile unor căţei par o hieroglifă a zilei, indescriptibili.(O hieroglifă a voluptăţii)

Adevăratul înţeles al Frumuseţii lumii cunoscute este dat de faptul că acestă cunoaştere nu trece de  graniţele superficiale ale  ochiului obişnuit.

Sintagma lume cunoscută, are în componenţă, de fapt,  ideea de a atrage atenţia  asupra adevărurilor cunoaşterii, care începe dincolo de tăcere.

Tărâmul tăcerii este însă cel ce deschide uşa minţii  ce întreabă  şi a inimii ce răspunde.

Lumea cunoscută, necuvântătoare, asupra căreia  se apleacă  autorul presupune o sensibilitate unică, înnăscută, dar şi cultivată prin  dispoziţia de a observa, de a pătrunde dincolo de contururi, de mişcări văzute ale acestora; înseamnă a aduce la suprafaţă lumina din această lume, cunoscută, tocmai pentru a o cunoaşte

Cunoaşterea însă presupune posibilitatea de a comunica cu aceasta şi convingerea că este şi posibilă  prin descoperirea miracolelor.Moracolul implică şi a avea capacitatea de a crede ceea ce este evidenţă doar pentru cei aleşi; că trandafirul potopit de mângâieri de gânduri şi cuvinte reînvie, că a căpătat puterea de a rezista pentru că l-a întărit şi dorinţa  şi îngrijorarea mai mult decât părintească a stăpânului micii împărăţii verzi, de a nu pieri lovit  de nemiloasele raze ce pietruiesc ţărâna.

Trandafirul ori petuniile  sunt simbolurile biruinţei vieţii, exprimate în textura unei fragilităţi, ce se dovedeşte doar o aparenţă.

Altădată însă autorul vede în plecarea păsărilor toamna pre zări neştiute, semne ale implacabilului…

Artur Silvestri a fost un înţelept pentru care viaţa era doar aversul morţii. care-l lasă totuşi îngândurat şi încremenit. (Anotimpuri încurcate)

Minunatele poeme în proză ale Jurnalului, deşi scurte, mustesc de trimiteri, se-mprăştie spiritului pe orizontala, ori pe verticala reflecţiei.

15 rânduri de cel mult 12-13 cuvinte, incluzând şi elementele de conjuncţie, care sunt de regulă monosilabe – atât am numărat în unul din aceste eseuri, alese la întâmplare, care poate constitui punctul de plecare pentru a reconstitui lumea de la începuturi. (Zile de neuitat)

Semnele unei zile, sau ale unei clipe, prinse doar în câteva cuvinte, capătă substanţă consistentă, filosofică, prin măiestria de  asocierea cuvintelor, întrun mod magic, ce recompune esenţele.

Cu un talent al interiorizării realului exterior, ce induce trăiri adânci şi intense, sunt surprinse imagini greu de definit chiar şi în culoare; cerul, de pildă, devine generatorul unui peisaj dezolant, indefinit, ameninţător.(Anotimpuri încurcate)

Lui Artur Silvestri nu oamenii îi vorbesc; aceştia  nu mai ocupă prim planul în lumea ale cărei frumuseţi, numai el le poate descoperi  cu o anume ştiinţă, cu un anume dar de a desluşi vocile şi mişcările inobservabile pentru individul de rând.

Îl impresionează căţeii voinici, pe care îi admiră, pentru că spre deosebire de omul ce s-a îndepărtat de structura sa primară, aceştia sunt două fiinţe de o exactitate nemţească în misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Întrezărim şi o subtilă trimitere la un regret pentru că dintre tot ce a creat Dumnezeu, omul este singurul vinovat de ieşirea din rosturi. (Doi căţei din vecini)

Fiecare eseu ilustrat implică cititorul, fără voia lui  prin deschiderea spre reflecţie, în întrebări, ce impun comparaţii, necesitatea de a afla, şi a cărui sensibilitate e dezgheţată de flacăra  interioară ce tentează continuu tăcerile din adâncuri ale autorului, pline de semnificaţii, ce este întrun continuu efort de autodescifrare, de autoînţelegere prin raportarea sinelui la frumuseţile lumii cunoscute.

Pentru Artur Silvestri toate aveau înţelesuri.

Undeva în părţile Batiştei ascultăm minute în şir ciripitul a zeci de păsărele ascunse în pădurea verticală de iederă. (Sunet şi simbol)

Viaţa omului cu inima vioară, se lasă contaminată de frumosul din jur şi devine el însuşi un izvor ce revarsă acest frumos cu generozitate, dând pe deasupra, ceea ce unii  nu pot înţelege.

Invitându-ne în lumea pură, ne invită a ne regăsi dimensiunile spirituale de început.

Suntem la sărbătoarea Sfântului  păzitor al Bucureştiului, întro lume luminoasă în spaţiul sacru şi sacralizat de slăviri cu glas încet de cântări, de rugăciuni, de imnuri, în care autoul remarcă mulţimi de  făpturi fără grai ale lui Dumnezeu, bucuroase şi ele, pentru care găseşte caracterizări de o frumuseţe şi de o subtilitate, unice pe care le priveşte, nu cu ochii, ci cu sufletul.

Aici şi numai aici în spaţiul sacru, unde divinul îşi sporeşte puterea, în vremurile acestea de rătăciri, omul sfinţit, prea – cuviosul le ocroteşte, precum autorul, care nutreşte nedisimulată duioşie, pentru că şi el este tot un smerit  chip al lui Dumnezeu, atent la detalii, greu de imaginat a fi observate de un savant, de un om şi cu preocupări practice.

Ni-l imaginăm ca pe un copil urmărind cu o încântare ce se transmite: mărunte vrăbiuţe gureşe şi săltăreţe, porumbei făloşi, gânguritori, blânzi şi cuminţi, raţe sălbatice, mari şi mici, sărăcuţi, flămânzi, unii fără adăpost; o lume necăjită, obidită, dar suflete pure, cuviincioase, parte din sfinţenie.(Suflete pure)

În mod paradoxal, această lume deloc cunoscută de cei foarte mulţi, este de fapt re-compusă, re-structurată de Magul iniţiat şi adusă în lumină, prin desprinderea  acestuia de  noţiunea de cunoscut, în accepţiunea individului, ce nu iese din tiparul meschin , obişnuit.

Spre deosebire de aceştia,  prin ochiul spălat de lumina interioară şi de cea a cerului, Artur Silvestri capătă puteri  nebănuite, devine purtător de chei cu care are acces la multe secrete ale vieţii cuprinse întro clipă, ce devine eternă prin aceste consemnări scrise cu inima, pentru cei ce vor urma.

Jurnalul defineşte omul nobil, omul a cărui frumuseţe interioară prinde frumuseţea dinafară, se conjugă cu aceasta şi luminează minţile şi inimile semenilor.

Este cea mai perfectă definire a genialului Artur Silvestri, a înţeleptului, care precum patriarhii noştri, bătrânii, moşii noştri buni, vede şi preţuieşte tot ce este creat   pentru binele omului, care înţelege că orice viaţă este purtătoare de vibraţie sacră ce duce la implicarea şi integrarea în armonia şi echilibrul cosmicului şi al terestrului, în protejarea dar şi observarea frumosului oferit de această lume cunoscută, ca şi trăirea bucuriei transmise oriunde am afla-o.

Întorc ultimele pagini…. ultimele zile…

Ajunul internării în spital; tristeţe reţinută de credinţa întro intervenţie chirurgicală nu prea îngrijorătoare.

Şi totuşi în promenada prin cartier sub pretextul unor cumpărături, se simte  îngândurarea celor doi soţi ce fără vorbe  caută să se bucure de ziua caldă, de acele câteva ore liniştite petrecute împreună.

Mă  uit pe pagina de-alături. Recunosc aceleaşi figuri ce deschid Jurnalul, şi de data aceasta cu dreptul câştigat, prin dragostea adevărată, în perspectiva a orice se va întâmpla,  umăr la umăr, apropiaţi, bucurându-se unul de prezenţa celuilalt, cu un zâmbet ce încearcă să alunge umbrele unor iminente îngrijorări. Sunt stăpânii absoluţi ai unei străzi al cărui sfârşit nu se întrevede; o stradă ce va deveni  foarte curând, din păcate, o metaforă a plecării, dar nu şi a despărţirii. Toamna lungă, temperată în căldură le face un dar; o bogăţie de lumină pe care nu cred s-o mai fi cunoscut vreodată, este neobişnuită şi adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre care,  până la urmă, e tot ce mai poate să ne rămână. Culorile splendide, puternice şi triste, se adaugă luminii; zile de neuitat. (Zile de neuitat)

Este poate una din cele mai frumoase declaraţii de dragoste şi o promisiune a dăinuirii ei, făcută cu conştiinţa clară a posibilităţii plecării pentru un timp, de lângă persoana iubită şi adorată, dar a cărei  prezenţă  se va metamorfoza, existând în toate culorile splendide şi în bogăţiile de lumină ce vor urma.

Încet, încet contururile se estompează lumina se va pierde întro ceaţă strălucitoare, incredibil de argintie.

E momentul în care un sfânt, Andrei pregătea din lumina strălucitoare, aureola altui sfânt, cu numele Gabriel Artur, ale căror cununi devin îngemănate ca să deschidă drumul spre altă Lumină, cea veşnică şi înveşnicitoare.(Ceţuri argintii)

Însumate aceste superbe picturi în vorbe colorate de trăiri autentice, alcătuiesc posibila imagine a perfecţiunii lumii cunoscute în frumuseţea ei, reconstituită în 50 de zile, atâtea câte mai avea de trăit Maestrul. Puţine, putem zice, foarte puţine, dar dacă urmărind demersul autorului de până acum, am înţeles că o clipă poate cuprinde tot universul, atunci o zi câte clipe are? Răspunsul este subiectiv, dar în cazul Maestrului putem zice că pot fi tot infinite, şi atunci înţelegem că în 50 de zile încap infinituri în infinituri.

Pare poate absurdă afirmaţia, sau doar un joc de cuvinte, dar Artur Silvestri a trăit şi va trăi şi pe pământ şi în cer la infinit, pentru că el însuşi s-a contopit cu acesta, înfrăţindu-se cu făpturile pure,  ajutat de Pronia Divină să ajungă acolo sus la stele, printo trecere purificatoare, prin iniţiere în descifrarea  frumuseţii lumii cunoscute, un exerciţiu, o pregustare a celei necunoscute, spirituale prin excelenţă, în care avea să adaste pentru eternitate, şi înspre eternizarea neamului geţilor milenari, din care cu mândrie spunea oricui, că se trage.

Prof. MARIA CIORNEI



Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
August 2017
L M M M V S D
« Noi    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

_____

Temele cele mai cautate

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: