By ARP

Teodora Mîndru: Stimate Domnule Ion Marin Almăjan, dată fiind îndelunga şi recunoscuta dvs. activitate ca director de editură şi jurnalist de prestigiu, vă rog să descrieţi puţin, pentru cunoştinţa cititorilor (îndeosebi a celor mai tineri), atmosfera de lucru din lumea presei şi a editurilor în perioada anilor 1970-1989.

Ion Marin Almăjan: Am trăit anii 1965- 1972, poate chiar mai încoace, ca într-un vis frumos. Revista Secolul XX începuse să traducă şi să publice literatură nord-americană contemporană, literatură din America Latină, literatură europeană care ne fusese interzisă până atunci.

Se putea scrie în presa culturală despre scriitori români, filosofi şi eseişti ţinuţi până atunci sub obroc. Cenzura îşi mai slăbise vigilenţa. Se atacau teme ale „obsedantului deceniu” cu frenezie, cu talent şi sub acest pretext se făceau trimiteri la situaţii contemporane, la tare ale acelui prezent.

Se crease o complicitate benefică între scriitori-editori şi cenzura ascunsă acum sub formula de Direcţia presei şi tipăriturilor iar mai târziu pur şi simplu sub Direcţia literaturii de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, unde ani buni a condus cu dibăcie şi curaj, între Scylla şi Caribda, doamna Elena Docsănescu, căreia i se datorează apariţia unor lucrări monumentale ale literaturii noastre, scoaterea de la index a unor personalităţi ale artei şi culturii.

La nivelul judeţelor lectura presei culturale o făceau tovarăşi cu sarcini directe de la secţia de propagandă a comitetului judeţean al P.C.R.  Revistele din judeţe aveau o viaţă mai grea decât cele din Capitală, tocmai fiindcă erau vizate de aceşti inşi, uneori limitaţi cultural şi fără curajul de a depăşi vechile dogme proletcultiste.

Personal, am beneficiat de acest „dezgheţ”, reuşind să public la Editura Eminescu, în 1970, volumul de povestiri ”Sunt dator cu o durere”, în care cititorul atent a putut  descoperi multe din temele obsedantului deceniu: samavolniciile şi crimele comise la colectivizarea agriculturii, deportarea în Bărăgan, războiul antisovietic şi situaţia prizonierilor români, situaţia ţăranului român, etc., tratate mai apoi cu anvergură şi bineînţeles mare talent de scriitori de primă mărime,  precum Marin Preda. Din fericire,  „şopârlele” nu au fost sesizate.

„Liberalizarea” aceasta a ţinut puţin, din păcate. După vizita în Coreea de Nord, cred, a lui Ceauşescu, s-au născut „tezele din aprilie” care au reîntors lumea românească cu faţa spre înapoi. Sau a încercat s-o facă, pentru că eu cred că o dată obişnuiţi cu gura de aer proaspăt, adevăraţii intelectuali şi creatori au refuzat închiderea în colivie.

Ca director al Editurii Facla pot depune mărturie pentru bătăliile date de mari directori de editură, cum au fost: Romul Munteanu (Ed. Univers), Valeriu Râpeanu (Ed. Eminescu) Alexandru Căprariu (Ed. Dacia), Mircea Sântimbreanu (Ed. Albatros) şi alţii pentru apariţia unor cărţi esenţiale ale culturii şi literaturii române.

Am participat la o şedinţă în care Romul Munteanu, în prezenţa Suzanei Gâdea, sinistrul ministru al Consiliului Culturii, şi-a început spiciul cu următoarele cuvinte: „Eu ştiu că după ce voi spune ce am de gând, mâine voi fi trimis într-un colţ de ţară sau în creierii munţilor…” Şi ceea ce a urmat a fost cu adevărat un rechizitoriu al stării de fapt.

Situaţia culturii a devenit dramatică odată cu numirea la conducerea Consiliului Culturii, în calitate de vicepreşedinte, a lui Mihai Dulea, trimisul special al aşa-zisului „Cabinet 2” condus de Elena Ceauşescu. Dulea a introdus grile draconice, obligând fiecare editură să-şi trimită manuscrisele spre lectură la subordonaţii săi. Despre vizionările draconice la studiourile de film nu mai vorbesc.

Chiar şi aşa s-au publicat cărţi de valoare, iar presa culturală a continuat să-şi facă meseria. Cu scuzele de rigoare, am să dau un exemplu privind poziţia revistei Luceafărul, de pildă, faţă de unele măsuri aberante ale partidului. Cum se ştie, dacă se mai ştie, Ceauşescu preconiza restrângerea vetrei satelor, urcarea ţăranilor în blocuri, fără încălzire şi fără canalizare, într-un cuvânt ghetoizarea satului, distrugerea satului tradiţional şi crearea unui avorton. Am scris atunci la un telefon din partea redacţiei, un eseu cu titlul Satul meu e patria mea, fiind convins că nu va apărea. Şi totuşi el a apărut.

 

TM: Ce curente de idei se conturau în presa acelor ani, începând cu „liberalizarea” din anii 65 şi pe ce linie sau în ce „tabere” vă situaţi dvs. şi Artur Silvestri?

Ion Marin Almăjan: Odată cu „liberalizarea” au apărut curente literare precum onirismul, noul val, postmodernismul, protocronismul teoretizat de Edgar Papu, teorie însuşită de redacţia revistei Luceafărul.             Eu eram colaborator al Luceafărului, însă nu pot zice că am fost partizanul declarat al vreunui curent. Ca şi astăzi, am crezut în valorile create de-a lungul timpului de neamul meu, mă las încântat de datinile şi obiceiurile sale bune, iubesc creaţia muzicală folclorică, în special Doina, pe care o consider o capodoperă a spiritului românesc.

Mai cred că poporul român are nevoie de repere valorice, de învăţători care să-l lumineze şi să-l îndrume pe calea cea bună, pentru supravieţuirea lui şi a specificităţii sale într-o lume tulburată şi bântuită de tot felul de interese şi de stafii.

Sunt adeptul modernizării, al modernităţii nestricătoare de crez religios, de morală, demnitate naţională şi, în ultimă instanţă, demnitate umană. Odată pierdute, acestea nu vor mai fi recâştigate şi pierderea lor va duce treptat la dispariţia neamului românesc Probabil că acest crez al meu mă alătură măcar parţial protocronismului, deşi, repet, nu sunt adeptul hiperbolizării calităţilor românilor, nici ale celor de astăzi, nici ale celor de acum,  nici ale celor  din vechime.

 

TM: Cum l-aţi cunoscut pe Artur Silvestri şi cum s-a ajuns la o prietenie, o legătură culturală şi sufletească  de durată?  Ce imagine v-aţi făcut despre Artur Silvestri, cronicarul de la Luceafărul, scriitorul, editorul, la început? S-a modificat aceasta  când l-aţi cunoscut mai îndeaproape?

Ion Marin Almăjan: Nu cred că Luceafărul practica naţionalismul comunist, cum se afirmă acum, în timp ce România literară, să zicem, era portdrapelul modernităţii, al europenismului. Era evident însă că între ele existau diferenţe de optică şi atitudine faţă de cultura şi literatura naţională.

În ce mă priveşte am publicat în Luceafărul, în 1968-69, când şefa secţiei de proză era Sânziana Pop. Ei îi datorez şi un text de recomandare pe coperta primei mele cărţi.

Cu Artur Silvestri m-am întâlnit  mai târziu, prin anii ’80. Am primit de la el, când eram director la Facla, o scrisoare prin care îmi trimitea nişte întrebări şi mă ruga să-i răspund la ele. Îl interesa cum promovează Facla literatura tinerilor, ce tip de literatură, de principii de ordin estetic ar trebui să aibă în vedere editura etc. I-am răspuns.

Apoi ne-am întâlnit la unul din colocviile naţionale organizate de Uniunea Scriitorilor la Timişoara. Eram la o masă la un restaurant când unul dintre colegi mi-a adresat o vorbă, urâtă. Artur Silvestri a sărit în apărarea mea cu vehemenţă, fapt care m-a impresionat enorm. Cu toate că eu însumi nu eram un papă-lapte, ba aş zice dimpotrivă, intervenţia negurosului Artur Silvestri (mă refer la negura bărbii, fireşte), a avut un efect colosal. I-am mulţumit şi l-am îmbrăţişat. Aşa a început simpatia noastră omenească.

Mai apoi a publicat o cronică despre literatura scrisă de mine, dovedind o înţelegere profund a sensurilor urmărite în proza mea, evidenţiind lucruri pe care eu însumi nu le-aş fi văzut. Ne-am mai întâlnit la o manifestare literară organizată la Chişinău–Criş de profesorul şi criticul Alexandru Ruja, unde a venit împreună cu doamna Mariana Brăescu. Şi, după cum mărturiseşte doamna Brăescu, se pare că atunci a fost momentul apropierii dintre domniile lor.

După 1990 am lucrat un timp la două publicaţii surori. El la Naţiunea în Bucureşti şi eu la Renaşterea bănăţeană în Timişoara (ambele având ca patron pe Iosif Constantin Drăgan), promovând aproximativ aceleaşi teme şi idei: vreau să precizez că ideile şi temele născute din ele erau izvorâte din modul nostru de a gândi şi a simţi şi nu din comanda lui Drăgan.

 

TM: Înainte de a începe acest interviu, aţi spus: ”Am fost legaţi de idei şi de vise comune”.

Care erau  aceste idei şi vise comune?

Se regăsesc acestea  în scrierile  şi activitatea lui Artur Silvestri ?

Ion Marin Almăjan: Răspunsul la această întrebare dar şi la altele îl dă, cred, această scrisoare pe care Artur Silvestri mi-a trimis-o la 22 dec. 2005:

„Domnia Voastră,

Îmi îngădui să vă trimit un gând bun şi mulţumiri fiindcă, în aceste vremuri, ce ne-au fost date, am simţit, câteodată sau adeseori, că nu suntem singuri şi datorită prezenţei Domniei Voastre pe lume. Poate că, uneori, nu am reuşit să ne trimitem unii altora gândul cel bun la timpul potrivit şi atunci când ar fi fost mai multă nevoie de el; poate că, fără să o fi dorit, am uitat că este nevoie să ne simţim alături de cei cu care ne-am învoit de la sine, fără să o fi cerut cineva, spre a fi împreună şi spre a putea face, cu folos, şi a duce la capăt, misiunea ce ni s-a dat de către Cel ce le ştie pe toate. Există, poate, în fiecare din noi, o clipă de clătinare sau un moment indefinit când uitarea cea rea ne absoarbe, dar ceea ce ni s-a poruncit şi Binele ce îl putem face, şi ştim să îl facem căci l-am făcut, biruie, în cele din urmă. Iată de ce, fără a mi se întări în vreun fel, şi fără a mi se spune cuvinte ce sunt de la sine înţelese, ştiu că, în zilele  vieţii noastre, Domnia Voastră sunteţi şi veţi rămâne acolo unde vă este locul, între cei ce bine-merită şi vor binemerita de la cei ce au fost – şi nu i-am uitat – şi de la cei ce vor fi, şi despre a căror soartă ne îngrijim şi noi, după puteri, ca să existe şi să vorbească în cuvinte ce nouă, acum, ne-au fost aproape şi ne-au definit. Şi în ceea ce mă priveşte, aş adăuga ceea ce poate că ştiţi, sau poate că aţi bănuit: şi anume că pe cerul meu sufletesc, prezenţa Domniei Voastre rămâne cu fixitatea ce o au constelaţiile (…). Viaţa noastră nu a fost făcută ca să ne plângem şi ca să ne gândim, precum cei ce aduc prigoana, răul şi destrămarea, la toate cele trecătoare, ea ni s-a dat ca să ne străduim să devenim, în felul nostru, model şi exemplu, iar numele bun şi fapta bună, oricât ar fi, în proporţie, de măruntă şi oricât de indefinită, sunt cele ce ne vor salva de la uitare şi de la Moartea Definitivă. Noi am aflat – câteodată fără să avem nevoie de cuvinte, căci poate doar ni s-a şoptit sau există în tiparul ce ne-a făcut posibili – că, dincolo de lumile amestecate ce ne înconjoară, există şi stăruieşte o Românie tainică, de unde am ieşit la o vreme şi unde ne vom întoarce şi noi, la o vreme, adormind până când  suna-vor trâmbiţele Judecăţii de Apoi. În acea lume sunt toţi cei despre care, în şoaptă sau în gând, facem adesea pomenire, căci sunt Părinţii noştri, oameni buni, vietăţile cuviincioase şi tot ceea ce, înconjurându-ne cu bunătatea ce se presimte  atunci când ne gândim la ei ne ajută şi ne păzeşte. Să ne păzească, deci, încă un an şi încă o vreme, unii pe  alţii, de cel rău şi de destrămarea ce ne ameninţă…

Cu dragoste, căci creştinii se iubesc chiar fără să se cunoască,

Artur Silvestri

O asemenea scrisoare este în fapt o  mărturisire de credinţă bulversantă şi ea ar fi putut – şi poate că aşa s-a întâmplat – să fie adresată tuturor confraţilor care cred în România tainică. Ea sună acum cu mult mai convingătoare şi mai dramatică,  când Artur Silvestri s-a coborât la Părinţi, la vietăţile cuviincioase, părăsind pe cele necuviincioase, lăsându-ne să asistăm ori chiar să fin părtaşi la marea destrămare.

Şi atunci când mi-a fost adresat, dar cu atât mai mult astăzi, eu am primit acest mesaj ca pe o încredinţare a unei taine, ca pe un legământ al unei frăţii  tainice. Ideile comune şi visele sunt cuprinse în scrisoarea deschisă pe care am adresat-o celor de aceeaşi credinţă cu mine şi care a stat mult timp pe frontispiciul revistei Luceafărul românesc, în celelalte eseuri ce au apărut în revistele ARP, în scrisorile dintre mine şi Artur Silvestri.

 

Iată, la 29 august 2006, Silvestri îmi scria:

 

„În tot ce facem astăzi prin efort colectiv se adună o întâie pagină de istorie de modele şi în acesta constă, înainte de toate, forţa şi însemnătatea contribuţiei ce aducem. Acest mod de a vedea îşi are însemnătatea în imediat, dar va veni o vreme când va deveni însăşi condiţia de a fi şi când vom fi obligaţi, dacă voim să mai existăm, să ne compunem prin întregire „friza de semne secrete” sau Panteonul populat de chipuri cărora Patria le este recunoscătoare fiindcă şi ei au înţeles care este datoria lor faţă de ea. Esenţială este, deci, misiunea şi prin acesta felul însuşi de a ne aduna. Unii stăteau deoparte, în izolare şi penumbră, alţii îşi cunoşteau unii altora opera şi înfăptuirea de ani mulţi ori mai puţini, dar au fost suficiente câteva minute de schimburi de cuvinte şi de idei clare şi hotărâte şi am ştiut, precis cine suntem şi ce avem de făcut. Aceasta a fost de fapt explicaţia modului straniu cum s-a alcătuit ceea ce noi denumim astăzi România tainică, o realitate care nu este un „grup” şi nici o „mişcare”, ci o realitate ce vine de demult şi merge către înainte, într-o vreme aproape paralelă cu orice timp indecis, ca şi cum ne descoperă deodată un râu subteran şi roditor, căruia unii îi aparţinem prin însuşi secretul de a exista.”

Dacă doriţi alte exemple ale ideilor şi visurilor noastre le puteţi găsi dumneavoastră înşivă în cele ce le-am publicat în revistele ARP.

 

TM:Vă amintiţi  momente de izbândă sau, dimpotrivă, de dezamăgire, amărăciune, ale dvs. sau  ale lui Artur Silvestri? Cum vă susţineaţi reciproc în astfel de momente?

Ion Marin Almăjan: Jelaniile mele încărcate de obidă, de revoltă faţă de starea ţării şi a naţiunii, faţă de căderile în mocirlă, au fost recepţionate de Artur Silvestri şi de fiecare dată a încercat să-mi transmită un cuvânt de îmbărbătare, de speranţă. La rându-mi am făcut acelaşi lucru atunci când am simţit că era nevoie. Nu vă pot descrie fluidul care a circulat între noi, ghicirea sau înţelegerea gândurilor chiar şi nerostite, deşi trăiam unul la Bucureşti, altul la Timişoara. Un asemenea fenomen am mai trăit cu ani în urmă în raporturile mele fraterne cu  poetul Rolando Certa din Sicilia, care a murit la Budapesta, în drum spre Timişoara, unde-l aştepta un nou volum de poezie tradus în limba română, tipărit la Editura Facla. Din nefericire, Destinul sau Providenţa sau mai ştiu eu cine, loveşte când ţi-e lumea mai dragă, curmând viaţa  unor oameni ce-mi erau atât de apropiaţi.

 

TM: Din corespondenţa dvs. cu Artur Silvestri am observat că au existat şi unele pauze de comunicare, dar amândoi reluaţi corespondenţa de la acelaşi nivel de înţelegere, afecţiune şi comunicare, ca şi cum v-aţi fi scris zilnic, sau ca şi cum, deşi nu v-aţi scris, aţi existat mereu unul pentru altul, chiar fără o directă comunicare. Este doar o impresie, sau realitate?

Ion Marin Almăjan: Nu-mi dau seama dacă între noi au fost tăceri. Poate au fost determinate de plecările familiei Silvestri în străinătate sau de multele mele internări prin spitale. La rugămintea lui Artur Silvestri de a-i trimite propuneri şi sfaturi legate de proiectul Sinteze, am fost de părere că ar fi nevoie de o publicaţie care să se adreseze românilor de pretutindeni, încercând să-i „adune” în ideea de iubire de neam şi de valorile perene ale românismului. Poate de aici s-au născut revistele care au ajuns să străbată lumea intrând în casele românilor din cele mai îndepărtate colţuri de lume şi alinându-le sufletele. Apoi l-am sfătuit să lărgească sfera de adresabilitate a revistelor făcând să fie cunoscute de instituţii ale statului, de autorităţi şi personalităţi culturale importante. Credeam că aceste reviste, această muncă titanică, cu toate ideile nobile pe care le promovează merită să pătrundă cât mai adânc în fibra societăţii româneşti bolnave şi a conştiinţei  românilor. Artur Silvestri mi-a răspuns: „Noi nu avem nici o legătură cu aceşti ocupanţi dezgustători pe care trebuie să-i tratăm cu dispreţ şi fără nici o dorinţă de a le comunica vreodată ceva; puteau face şi nu au făcut, şi puteau măcar să nu strice ce au stricat. Şi strică mereu. Şi vorba lui Alexandru Nemoianu: Cu diavolul  nu se intră dialog.” Răspunsul este mult mai dur, mai tranşant. Mi s-a părut că nu am fost înţeles. Nu la Patapievici, mă gândeam eu, nici la Tismăneanu etc., ci la români de bună credinţă, care împărtăşesc idealurile noastre. Desigur răspunsul se încheia: „Cu drag, Artur Silvestri”. Nu era decât un dialog frăţesc.

 

TM: Ştiu că aţi fost printre primele persoane, dacă nu chiar primul, căruia Artur Silvestri i-a dezvăluit proiectul său„ Pune românii în legătură „şi i-a comunicat, fiecare mare ”pas” în crearea reţelei de publicaţii electronice Intermundus Media. Ce importanţă credeţi că are lansarea revistelor on-line şi a întregii reţele culturale? Credeţi  că zbaterea, lupta, faptele lui, au avut, au, un efect în sensul pe care l-a urmărit?

Ion Marin Almăjan: Bineînţeles. Crearea reţelei Intermundus Media a adunat cugete şi personalităţi româneşti din lume în jurul ideii de preţuire şi apărare a valorilor patrimoniului cultural românesc, a credinţei ortodoxe, a limbii şi culturii. Lucian Hetco din Germania, Alexandru Nemoianu din S.U.A., Corneliu Florea din Canada, Dimitrie Grama din Belgia, Grigore Vieru, Nicolae Georgescu, Mihai Ungheanu, Ivan Evseev, Teodor Vârgolici, Ion Rotaru, Ioan Opriş, Dan Zamfirescu, Ion Coja, Ioan Grigorescu, Adrian Dinu Rachieru etc. sunt conştiinţe şi valori care au răspuns chemării lui Artur Silvestri şi programului revistelor ARP.

 

TM: Prin prisma îndelungatei dvs. experienţe de director de editură, ce părere aveţi despre Artur Silvestri editorul,  despre străduinţa lui de a descoperi ”pepita de aur” şi de a o arăta lumii, îndrumând tinerii şi mai puţin tinerii scriitori şi editându-le, prin eforturi proprii, cărţile? Dar despre documentarele ”Cuvinte pentru urmaşi”, ”Mărturisirea de credinţă literară” ? Au fost acestea ”vânare de vânt”, sau undeva, aceste străduinţe se vor regăsi în cultura românească?

Ion Marin Almăjan: Nimic din ce a gândit şi a făcut Artur Silvestri nu a fost gratuit. Nici volumele tipărite adunând creaţii ale unor tineri scriitori, nici cele care au însumat eseuri, nuvele, ale unor cărturari maturi şi cu atât mai mult volumele dedicate unor mari personalităţi ale culturii române. Cu siguranţă ele sunt în cultura română, indiferent dacă se face sau nu tapaj în jurul lor. În fapt, astăzi de face zgomot mare în jurul unor simulacre de cultură, a unor scriitori făcuţi de un grup de prieteni sau de interese comune. Fără îndoială, poţi rămâne cu gust amar, poţi să te îndoieşti chiar, dar nu poţi să nu crezi că „birui-va gândul”, vorba cronicarului.

 

TM: Revenind la corespondenţa electronică a dvs. cu Artur Silvestri, pe care aţi avut bunăvoinţa să ne-o trimiteţi la redacţie, am avut impresia că citesc schimbul de scrisori între doi seniori ai culturii, nu ca vârstă, ci ca atitudine, ca valori şi idealuri pe care le afirmaţi, ca respect pe care îl arătaţi unul altuia, chiar începând cu ceremonioasa adresare a lui Artur Silvestri „Domnia Voastră”. Exprimă ceva deosebit, din punctul dvs. de vedere, modul de adresare:  foarte respectuos, ceremonios dar şi afectuos?

Ion Marin Almăjan: Indiferent cum ne-am adresat, în funcţie de starea sufletească  de la „Domnia Voastră”, până la „Iubite domnule Almăjan (respectiv Silvestri)”, aceste formule de adresare nu au acoperit, cred, decât în mică măsură, sentimentele pe care ni le-am purtat unul altuia: respect, preţuire, fraternitate, şi chiar iubire fraternă.

 

TM:Dacă ar trebui să-l caracterizaţi concis pe Artur Silvestri, să zicem pentru un posibil dicţionar al culturii româneşti. Sec. XX –XXI,   ce aţi spune despre el?

Ion Marin Almăjan: Artur Silvestri, mare patriot şi cărturar  român, scriitor, filosof al culturii, editor şi publicist de elită, creatorul reţelei de publicaţii electronice Intermundus Media.

Dacă un asemenea dicţionar ar apărea în România de astăzi, ar fi întâmpinat cu adversitate, întrucât patrioţii, iubitorii neamului, ai istoriei şi ai patrimoniului său cultural sunt văzuţi rău, exilaţi în afara unei aşa-zise modernităţi europene. Dar… „ce e val ca valul trece”. România a mai cunoscut în urmă cu şaizeci de ani o asemenea modă. Timpul a spulberat-o cum va spulbera şi pe cea de astăzi.

 

TM: Aş dori să oferim cititorilor, în încheierea acestui interviu, câteva scrisori din corespondenţa dvs cu Artur Silvestri.

Ion Marin Almăjan: Desigur, cu cea mai mare  plăcere. Selectaţi dvs. Ce scrisori doriţi.

Teodora Mîndru: Vă mulţumesc şi vă doresc numai bine şi multă sănătate..

 

Timişoara, 12 februarie 2010

 

 

 

De la: Artur Silvestri

Data: 22 august 2006, 20:50

Subiect: Câteva cărţi, o amintire, gânduri

 

Către: Ion Marin-Almăjan

22 August 2006

Iubite Domnule Almăjan,

Am fost mâhnit şi am căzut pe gânduri citind ceea ce mi-aţi scris în câteva rânduri, mai de mult dar şi mai deunăzi; câteva fraze despre ingratitudine, răul omenesc iraţional, relaţii formale şi întâlniri neconţinutistice care fac partea cea mai cuprinzătoare a vieţii ce trăim. Le cunosc şi eu prea bine şi îi mulţumesc Celui ce le chibzuieşte pe toate că mi le-a dat şi m-a făcut să nu mai am iluzii şi să nu mă mai amăgesc fără nici un rost; iau, de aceea, totul aşa cum vine, fără să mă afecteze atunci când se produc (caci le cunosc) şi dacă nu le aflu de la câte cineva (căci se întâmplă, deşi rareori) ştiu cu atât mai bine să preţuiesc caracterul, ţinuta nobilă şi gestul cuminte şi cuviincios.

Tot ceea ce evocaţi, cu o amărăciune ce o înţeleg, trebuie, însă, ţinut la depărtare şi reţinut în locul izolat ce i se cuvine mai ales în ziua de azi, când toate sunt neverosimil de frivole, iar echilibrul moral aproape că nu mai există. Căci, până la urmă, acestea sunt relele şi suferinţa nemeritată care, îndepărtate, ne ajută să ne definim mai bine şi să ne găsim rostul nostru propriu şi poate chiar şi partea noastră de destin colectiv. Semnificaţia acestor gânduri depăşeşte regimul clipei. Îmi amintesc că, odinioară, când eram nu numai ceva mai tânăr (căci astăzi mă simt de parcă aş avea o mie de ani şi uneori cred că îi şi am) ci şi mai încrezător că voi putea face măcar o parte însemnată din ceea ce proiectasem, aveam un sentiment atât de teoretic al sfârşitului încât convingerea că acesta se întâmplă întotdeauna undeva, departe şi că nu se va abate şi pe la mine, îmi dădea o iresponsabilitate apropiată de simţul veşniciei. Acum ştiu că era o iluzie şi ca esenţialul nu mai este să nădăjduim că niciodată nu îl vom cunoaşte ci, mai degrabă, că va sosi când măcar o parte din ce avem de făcut s-a aşezat într-o oarecare rânduială. De aceea, poate, mă străduiesc sa duc până la un capăt vizibil ceea ce îmi propun şi reuşesc cu greu, uneori trebuie să şi amân şi încerc un simţământ de neputinţă. În acest an mă gândisem că voi publica cu cel puţin de trei-patru ori mai multe cărţi decât anul trecut şi acum, când se apropie toamna, observ că apărute sunt mai puţin de jumătate decât înainte. Ce m-o fi împiedicat? Şi ce anume a adus în loc de intensificare – amânări şi iritare surdă, ca şi cum nu aş fi reuşit să mă concentrez îndeajuns în felul în care asculţi muzica sau cauţi să percepi un mesaj de departe? Nu îmi pot da seama, chiar dacă încerc în fiecare zi. Poate că este bătrâneţea sau prea multele obligaţii ce se adună şi nu se mai încheie. Dar nemulţumirea există.

Câteodată îmi vine să cred că nici nu mai am răbdare şi că mă grăbeşte gândul de a face cât mai multe şi cât mai repede din ceea ce, probabil, doar eu pot să fac, aşa cum, de altminteri, stă în puterea fiecăruia să facă anumite gesturi mai mari sau mai mici care îi sunt date lui şi numai lui. O să reuşesc? Le voi împlini într-un fel ce ar putea să semene măcar cu o schiţă sau cu o ipoteză? Iată întrebări fără un răspuns desluşit; rămâne doar nădejdea, imensă şi neliniştită ca şi bănuiala că nu vom muri de tot.

Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu, toate aceste simţăminte se răsfrâng în năzuinţa de a mai face să existe încă o carte şi încă una, şi încă una. Iar faptul însuşi că acestea se nasc echivalează cu încredinţarea unei datorii ce s-a îndeplinit în felul ei, oricât de puţin semnificativ, căci important ar fi, până la urmă, că ele vor exista. Şi mai mult ca sigur că vor face bine cuiva, cândva, într-un loc oarecare de pe Pământ.

Cu drag,

Silvestri

 

De la: Artur Silvestri Data: 31 mai 2008, 10:43 Subiect:               Răspunsuri amânate, cărţi în lucru, mulţumiri

Către: Ion Marin-Almăjan

31 Mai 2008,

Sf. Mucenici Ernie, Eusebie si Haralambie

Dragă şi iubite Domnule Ion Marin Almăjan,

Îmi cer iertare pentru amânarea răspunsurilor la scrisorile primite în săptămânile trecute dar lucrez din greu la terminarea câtorva cărţi proprii şi a trei „volume colective” pe care le-am promis că vor apărea şi aş vrea să mă ţin de cuvânt. Această muncă va mai ţine o vreme şi, prin urmare, nu am întotdeauna capacitatea de a reacţiona prompt. Bineînţeles că îmi fac culpă pentru astfel de întârzieri, dar practic nu am soluţie şi nădăjduiesc că oamenii care scriu şi lucrează cu stăruinţă să mă înţeleagă.

Nu îmi amintesc dacă există teme rămase suspendate între cele care vă implică sau dacă anumite texte trimise către redacţie sunt întârziate nepermis de mult; dacă sunt asemenea cazuri, aş ruga să îmi comunicaţi. Aşteptăm, cu aceeaşi solidaritate, orice creaţii sau consemnări credeţi că ar fi utile pentru apariţie sau, aşa cum s-a mai întâmplat, scurte informaţii despre ce faceţi, ce scrieţi sau ce proiecte aveţi. Esenţialul în aceste vremuri este, cred, să nu stăm pe loc şi cu mâinile în sân.

Cât despre toate celelalte ce se întâmplă în jurul nostru, între care unele, de fapt destule, ne ating sau ne supără, numai Dumnezeu ştie ce e mai bine; dar nădăjduim în aşezarea tuturora la rânduiala şi la vechile – şi sănătoasele – principii de îngăduinţă şi bună voire.

V-aş ruga să-mi scrieţi când aveţi ceva care credeţi ca trebuie împărtăşit şi nu uitaţi că sunt alături de toţi cei ce încearcă să lase o urmă în timp, indiferent dacă ei au înţelegere sau atenţie faţă de ceea ce fac alţii.

Cu doriri de bine si de sănătate, ,

Dr. Artur Silvestri

http://www.artur-silvestri.com

http://www.monitor-imobiliar.com

 

Notă: Ion Marin Almăjan, romancier, nuvelist, critic literar, jurnalist prestigios. O lungă perioadă director al Editurii Facla din Timişoara. Orientat către un bănăţenism ideal, o recompunere de realităţi, document şi limbă. Cărţi reprezentative: Neîmpăcaţi în mânie (roman, 1974), Tornada (roman, 1980), Întoarcerea spre asfinţituri (povestiri, 1984), Vremea hahalerelor (pamflete, 1998) Mătuşa mea, Maria Theresia (roman, 2003, pentru care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România), În afara gloriei (roman, 2006).

 

 

Anunțuri


Pentru o vizualizare mai bună, folosiţi MOZILLA FIREFOX

__________________________________________

__________________________________________

Artur Silvestri - fondator ARP

ARTUR SILVESTRI ŞI CĂRŢILE LUI - emisiune TV

__________________________________________

Despre recuperarea patrimoniului cu Mariana Brăescu - emisiune TV

__________________________________________

ATENŢIE! NOU! EMISIUNE DOCUMENTAR TV - „Asociaţia Română pentru Patrimonium - o creaţie a lui Artur Silvestri“ >>>>>

__________________________________________

ARTUR SILVESTRI în lumina eternităţii - film documentar>>>>

__________________________________________

Remember Artur Silvestri – Noi suntem România tainică>>>>

__________________________________________

CELE MAI NOI APARIŢII EDITORIALE ARTUR SILVESTRI

„Aşa cum l-am cunoscut“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Fapta_culturală“.pdf>>>>

_______________________________

Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf

_______________________________

Radiografia spiritului creol>>>>.pdf

_______________________________

Artur Silvestri - „Apocalypsis cum figuris“.pdf>>>>

_______________________________

Artur Silvestri - „Perpetuum mobile“.pdf>>>>

_______________________________

coperta I

_________________________________

Sper din tot sufletul ca această carte să-şi împlinească menirea, să apropie cititorul de cărţile şi ideile sale. Să-l ajute să înţeleagă câte ceva din personalitatea, din „modelul Silvestri“ şi nu în ultimul rând, aşa cum spunea el însuşi, să-i înţeleagă „cerul sufletesc“.

Mariana Brăescu Silvestri

_________________________________ >>>„Artur Silvestri – Vocaţia căii singuratice“.pdf>>> _________________________________
coperta-i ____________________________ • Cartea In memoriam ARTUR SILVESTRI- mărturii tulburătoare, prima din colecţia In memoriam Artur Silvestri. Este o carte emoţionantă, pentru că ea cuprinde sentimentele, regretele şi amintirile dumneavoastră şi ale altor oameni care l-au cunoscut, apreciat, iubit... >>>> ___________________________________ >>>In memoriam ARTUR SILVESTRI - mărturii tulburătoare.pdf>>> ___________________________________ copert-final_tipar ___________________________________

• Albumul FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE - de ARTUR SILVESTRI. Este o carte unica, ce cuprinde ultimele texte scrise de Artur Silvestri, adevărate bijuterii literare despre lumea vazută, tulburătoare prin frumuseţea sufletească şi sensibilitatea autorului lor. Albumul este ilustrat de artistul plastic Vasile Cercel.

____________________________________ >>>>Vizualizati aici ARTUR SILVESTRI: ,,Frumusetea lumii cunoscute”. pdf>>>>> ____________________________________

CĂRŢI CE VOR APĂREA ÎN CURÂND ÎN ACEEAŞI COLECŢIE

În colecţia IN MEMORIAM Artur Silvestri

• ARTUR SILVESTRI - Editorul sau grădinarul dăruit

• ARTUR SILVESTRI - Aşa cum l-am cunoscut

___________________________________

Adrese de corespondenţă:

- texte despre Artur Silvestri: mariana.braescu.silvestri@gmail.com

- alte texte pentru publicat în revistele online: publicatiile.arp@gmail.com _______________________________

CELE MAI NOI APARIŢII DESPRE ARTUR SILVESTRI

VDP decembrie 2008.qxd

„IN MEMORIAM ARTUR SILVESTRI“, supliment al revistei „VIAŢA DE PRETUTINDENI“ puteţi citi aici >>>>>

___________________________________
____________________________________

OPERA ÎNTR-UN POSIBIL ARTICOL DE DICŢIONAR >>>>

___________________

OPINII DESPRE OPERĂ >>>>

ARTUR SILVESTRI – Opera

___________________________

ARTUR SILVESTRI - Schiţă biografică >>>>

___________________________

Slujba de înmormântare a lui Artur Silvestri, Mănăstirea Pasărea, 4 decembrie 2008

Pentru a citi mesajele de condoleanţe clik aici >>>>>

_________________

PAGINI ALESE DIN OPERA SI DIN EXEGEZA DESPRE AUTOR

CARTI DE IERI SI DE AZI

_________________________ _________________________
__________________________________ " AL CINCILEA PATRIARH " ______________________________________ _______________________________________ _______________________________________ _______________________________________
Noiembrie 2017
L M M M V S D
« Noi    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

_____

Temele cele mai cautate

Referinte cautate

  • Niciunul

REFERINTE/click pe tema preferata

· arhive necesare

· asociatii si organizatii

· biblioteca virtuala

· edituri arp

· efigii

· fapte de azi

· lecturi recomandate

· programul intermundus - pune romanii in legatura

· publicatii arp

· reviste romanesti

· scriitori de azi


%d blogeri au apreciat asta: