Pe Artur Silvestri l-am cunoscut prin anii ’80, încă de când lucra la revista „Luceafărul”. Eu publicam, pe atunci, tot mai rar, poezii şi eseuri, în unele periodice (Amfiteatru, Orizont, Familia, Ramuri, Tribuna, Transilvania, Hyperion ş.a.). Într-o notă din „Luceafărul” (martie 1985), sub titlul „Hyperionul gorjean”, recenza – remarcându-mă – într-un colţ de pagină publicaţia târgujiană editată de Casa Corpului Didactic din Tg.-Jiu, prin grija regretatului scriitor Nicolae Diaconu. Ne-am contactat vorbind la telefon de unele şi altele şi m-a invitat să trimit la „Luceafărul” articole. În mai 1985 eram deja în echipa de „tineri critici luceferişti”, colaborând la paginile tematice pe care dumnealui le iniţiase pe tema „Noua geografie literară”.
Conversam la telefon îndelung, sunându-mă din redacţie, iar unele articole erau preluate urgent de către secretară tot pe această cale. L-am vizitat la redacţia „Luceafărului” (venind cu copilul la un control în Bucureşti), m-a invitat şi la dânsul, în „Căderea Bastiliei”, la etajul unei case vechi unde ocupa un spaţiu şi trăia modest, aducându-şi acolo biblioteca depusă pe nişte rafturi încheiate ce ocupau un perete întreg.
Altădată, am trecut prin piaţă să luăm flori înainte de a-l vizita pe scriitorul Paul Anghel,
la biroul său, pe b-dul Nicolae Bălcescu, la etaj, cu o vedere de curte interioară. Acolo am discutat despre mine, care tocmai scrisesem un eseu despre „Zăpezile de-acum un veac”, despre „Luceafărul” şi „Europa liberă”…Am colaborat la „Luceafărul” în perioada 1985-1989 cu materiale pentru rubricile „Viaţa cărţilor”, „Prezenţa tânărului scriitor”, „Noua geografie literară” etc.
Artur Silvestri avea un simţ exact al valorilor, ştia exact – pe baza textelor – cum gândeşte cutare publicist şi ce hram poartă! Avea cunoştinţă de tot ceea ce se întâmpla în presa culturală naţională, evaluând exact situaţiile… Poate şi pentru faptul că mă ancorasem în unele probleme curente ale vieţii literare, în urma articolului de analiză si atitudine „Mode şi modele” (sept 1986), am intrat în atenţia „Europei libere”, care mi-a „dedicat” o oră de Actualitate românească, în tandemul Monica Lovinescu – Virgil Ierunca. Ascultam, ca orice scriitor autentic, „Europa liberă” şi realizam consecinţele maniheismului cultural din epocă, schizoida parcelare a scriitorilor în „dogmatici” şi „proletcultişti”. Când Gogu Rădulescu, buldogul politic, a publicat în „România literară” vestitul articol „Profesorii mei de limba română”, dl. Silvestri m-a sunat ca să-mi tălmăcească semnalul de atac dat împotriva…protocroniştilor, de o anume grupare scriitoricească! Ştiind că telefoanele erau ascultate, mă mira modul liber şi franc al redactorului de la „Luceafărul”, care dovedea un curaj de bun patriot. Pot spune că în acest climat cultural mi-am format mâna de comentator şi mi-am clarificat convingerile, opţiunile, preferinţele, fără exclusivisme de ordin ideologic sau extraliterare. În tot acest timp, Artur Silvestri a venit de mai multe ori în Oltenia, fie pentru a participa la Întâlnirile „Luceafărului” în Dolj, fie pentru a se linişti câteva zile la mănăstirea Jitianu de lângă Craiova, date fiind bunele sale relaţii cu mitropolitul Nestor Vornicescu .Aflat odată la Tg.-Jiu, a ţinut să mă viziteze. Însă eu fiind la tratament la Techirghiol cu fiu-meu, a fost invitat de soţia mea, care mi-a povestit impresia deosebită făcută. Şi-a uitat pipa, pe care o păstrez şi acum: ceva obişnuit… Era poate singurul viciu pe care îl avea acest om, care mi-a fost un prieten sincer şi totalmente dezinteresat.
Artur Silvestri era un om plăcut, foarte mobil în gândire, făcea rapide conexiuni şi se exprima uneori cu ironii subtile.
Îmi mărturisea cu câteva zile înainte de izbucnirea revoluţiei din decembrie (în ziua respectivă m-a sunat, spunându-mi să urmăresc la telefon, la care mi-a spus: „Sunt pe aparate!”), dându-mi de înţeles că este şi dumnealui, ca atâţia alţi confraţi, în atenţia unor servicii. Mă miram că o spune, că o repetă public (la telefonul de atunci totul se ştia!), dar o făcea ca un om care nu avea secrete, ca un bun român, urând minciuna, mistificările, maşinaţiunile. Glumind, îi răspundeam că „nu e dracul atât de negru!”, la care dumnealui mi-a replicat: „Ba e negru, oho, e negru de nici nu-ţi închipui!” În perioada aceea şi eu eram urmărit de securitate, fiind chemat în câteva rânduri să lămuresc unele exprimări publice (la o întâlnire cu scriitorii sau chiar la practica agricolă cu elevii – cules de cartofi pe ogoarele patriei socialiste!).
ZENOVIE CÂRLUGEA
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
