Sunt un om simplu. Ceea ce mă face să mă simt deosebit în context social este nu atât ce am în suflet ci mai degrabă ceea ce mi-aş dori să am. Setea aceasta a pornit să mă mistuie pe vremea când nu-i ştiam rostul şi am lăsat-o într-o stare suspendată, aşteptând parcă înţelepciunea ce va să vină. Se crease în mine vidul acela necesar care încet, începea să consume frumosul pentru a ajunge la un echilibru de presiuni, echilibrul în care sufletul să poată sta, odihnindu-se în contemplare, stare în care îţi permiţi să cerni- ce anume te înalţă şi ce anume te trage în jos, ce vrei să asimilezi, ce anume îţi face bine să asimilezi. Dacă înţelegi rostul acestei cerneri, realizezi dintr-o dată că nu ai voie să te ascunzi într-un colţişor şi să-i consumi rezultatul singur. Trebuie împărtăşit. Dacă nu, mai devreme sau mai târziu, el tot va da pe dinafară. Aşa că, am început să scriu poezie. Trecut printr-o conjunctură în care am avut contact doar cu poezia de valoare, nu am avut curajul să scriu decât atunci când auto cenzura mi-a dat OK-ul, când am constatat nu numai că pot, dar pot mai mult, adică în altă manieră decât alţii. Mă feresc să zic mai bine decât alţii deşi, în anumite conjuncturi…
Poezia, sau ceea ce scriu, mi-a schimbat şi soarta. Prin intermediul ei mi-am găsit fericirea, într-un ceas al existenţei, când de obicei omul nu mai speră. Astfel că poezia şi scrisul au devenit subiectele de dialog cele mai pătimaşe şi efervescente între mine şi soţia mea – Valentina Becart.
Spre nenorocul meu, nu am apucat să-i cunosc pe nici unul din cei doi mentori care î-au ţinut încheietura mâinii, metaforic vorbind, şi i-au îndreptat scrisul spre sublim. Când am cunoscuto eu încă suferea în urma rămânerii fără sprijinul unei figuri iconografice, prea devreme chemat la ceruri, regretatul Mişu Borşer. Dialogul ei cu dl. Borşer era într-un timp, pentru ea, cursul zilnic pe care-l frecventa ca la o şcoală imaginară, în care marele-i învăţător îi preda, îi îndrepta greşelile, îi dădea realmente teme de studiu, urmând realmente tot ceea ce înseamnă relaţia mentor- aspirant.
Sub îndrumarea sa, Valentina Becart îşi scrie cea de a treia carte de versuri pe care el, însă nu apucă să o vadă, fiindu-i dedicată de autoare postum.
Încet, a început să-şi revină, să-şi ducă mai departe scrisul după învăţăturile mentorului. Aşa a fost remarcată de cel care-i va fi fost cel de al doilea mentor, regretatul Artur Silvestri. La îndemnul ei, mi-am făcut curaj şi am trimis şi eu câteva materiale la ARP. Judecând după nivelul valoric al celor ce apăreau în paginile revistelor on-line ale ARP, simplul fapt că am apărut postat în compania selectă menţionată mai înainte, mi-a aurit cartea de vizită de poet. De ce? Pentru că domnul Arthur Silvestri îşi dădea girul personal pentru a publica sau nu un material.
Recunosc. A fost îngăduitor cu mine. Nu ştiu unde mă put încadra eu cu scrisul meu timid în proiectele mesianice ale domniei sale. Semnificaţia şi importanţa scrierilor mele mi se pare exacerbată până la dispariţie, acum, când încerc să văd unde este cuprins cuvântul meu în marea zidire pe care a lăsato în urmă-i acest Manole al zidirilor în Cuvânt.
Gestul său însă nu-l voi trece la categoria victorii personale, ci mai degrabă aş încerca să scot în evidenţă minuţiozitatea cu care-şi dirija nenumăratele şantiere pe care le avea deschise pe tărâmul culturii. Doar gestul de a-şi fii alocat timp pentru a citi materialele pe care i le-am trimis mă face să simt că între noi, au existat câteva momente de dialog spiritual, dialog în care am fost evaluat, cântărit, măsurat. Cred că la fel s-a simţit fiecare din cei care au avut contact cu domnia sa. Avea darul acesta de a te face să te simţi important, că şi tu contezi…
Acum de-abia, după lectura mărturiilor tulburătoare in memoriam Arthur Silvestri înţeleg disperarea din ochii soţiei, când înlăcrimată, fără să spună ceva, m-a aşezat în faţa calculatorului să citesc mailul trimis de soţia regretatului maestru, doamna Mariana Brăescu-Silvestri în care o anunţa de stingerea sa.
Întrebarea pe care şi-o pune cu glas tare, aproape zilnic „eu acum ce mă fac?” nu aşteaptă răspuns….
… dar, din cancelaria lor celestă, cei doi PROFESORI, Mişu Borşer şi Arthur Silvestri încă îi mai dau note…
VĂRAN VALENTIN – valysan
15 martie 2009
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
