ARTUR SILVESTRI

Noi suntem România Tainică şi vocea noastră nu se va stinge orice se va întâmpla – profeţea acum câţiva ani Artur Silvestri. Chiar dacă vocea omului s-a frânt într-un sfârşit de toamnă, de ziua Sfântului Apostol Andrei, în urmă cu doi ani (2008), cealaltă voce, a cărturarului, a patriotului, a scriitorului şi editorului, continuă să se facă auzită. O ajută să-şi menţină vie puterea şi devotata soţie a lui Artur Silvestri, dna Mariana Brăescu Silvestri, şi colaboratorii foarte apropiaţi de la Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Editura Carpathia.

Un moment emoţionant în această adevărată odisee a neuitării a fost prilejuit de lansarea, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, a primului volum (din cele două proiectate) al cărţii Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut[1]. Un titlu onest care cere o carte onestă – după cum sublinia dna Teodora Mîndru, editoarea volumului, despre un om a cărui viaţă este un scris continuu – aşa cum a ţinut să sublinieze, la lansare, prof. univ. dr. N. Georgescu în cuvântul său.

Lucrarea adună laolaltă amintiri din vremuri mai apropiate ori mai îndepărtate, mergând până în anii de liceu ori şi mai departe, în anii copilăriei evocaţi de tatăl scriitorului, mărturii depuse în faţa posterităţii de prieteni, colegi, colaboratori, de oameni promovaţi sau ajutaţi de Artur Silvestri. Fiecare evocare, ca într-un joc de lumini, scoate în evidenţă o latură, o trăsătură, o preocupare, niciuna neîndrăznind măcar să încerce a contura întregul unei personalităţi pe care mulţi o definesc drept enciclopedică. Înţeleptul Cetăţii îl numeşte Elisabeta Iosif; un Om între oameni îl prezintă colecţionarul Vasile Parizescu; Secretarul literar al epocii sale îi zice prof. univ. dr. N. Georgescu; pentru preotul Theodor Damian este un ctitor, iar pentru Adrian Dinu Rachieru un enciclopedist fantast; un vizionar generos susţine Dimitrie Grama; un critic onest, un generos şi un entuziast după Teofil Răchiţeanu; un spirit larg, cu o deosebită forţă, tenacitate şi mobilitate interioară în opinia Elenei Buică; Melania Cuc scrie despre Omul, Cărturarul, Patriotul, iar Vasile Andru despre o revelaţie.

Câteva epistole semnate de Artur Silvestri, precum şi un grupaj de fotografii completează această carte-document, ce se constituie într-o replică, într-un răspuns la o declaraţie a scriitorului. Nu uitaţi că sunt alături de toţi cei ce încearcă să lase o urmă în timp – scria Artur Silvestri într-o scrisoare din 2008. Alcătuitorii acestui volum par a-i răspunde: Nu uita că suntem alături de tine, cel ce ai lăsat o urmă în timp!

Odată cu lansarea acestei cărţi, s-a consumat încă o iniţiativă a colaboratorilor lui Artur Silvestri: instituirea premiilor România Tainică, ce se vor acorda anual scriitorilor, ziariştilor, realizatorilor de documentare şi emisiuni tv şi radio, pentru emisiuni, filme, cărţi, evenimente culturale, importante şi susţinute cu consecvenţă, care contribuie la cunoaşterea şi recunoaşterea postumă a filosofului, scriitorului, istoricului, editorului şi criticului literar Artur Silvestri.

La prima ediţie, Premiul România Tainică a fost acordat doamnei Cleopatra Lorinţiu, pentru cele două filme documentare Remember Artur Silvestri. Noi suntem România Tainică şi ARP – o creaţie a scriitorului Artur Silvestri, precum şi pentru documentarul Artur Silvestri în lumina eternităţii şi pentru cartea Artur Silvestri – Vocaţia Căii Singuratice. De asemenea, premiul a fost acordat, postum, scriitorului Mircea Micu pentru cele două emisiuni din cadrul „Ateneului Artelor” dedicate lui Artur Silvestri în anul 2009, difuzate de postul TVRM.

„Pentru mine, care trăiesc numai ca să scriu…”

În preajma împlinirii a doi ani de la trecerea în eternitate a celui care a fost Artur Silvestri, devotata sa soţie, dna Mariana Brăescu Silvestri, şi colaboratorii foarte apropiaţi de la Asociaţia Română pentru Patrimoniu şi Editura Carpathia îl readuc în atenţia publicului printr-o carte onestă, cum ne atrage atenţia, încă din primele pagini, cea care a editat-o, dna Teodora Mîndru.

O carte onestă cu un titlu onest: Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut[2]. Sunt adunate în paginile acestui prim volum mărturii ale unora dintre cei care l-au cunoscut într-un moment sau altul al vieţii, care au colaborat cu el, au avut o comunitate de idei, vise, planuri, acţiuni, amintiri ale unora care au fost îndrumaţi sau promovaţi de Artur Silvestri, dar şi – pagini încărcate de dramatism – amintiri ale părinţilor care nu au putut trăi fără unicul lor fiu şi au plecat, împovăraţi de durere, nu mult după dispariţia lui, să-şi caute feciorul într-o altă lume.

O carte, o personalitate şi nenumărate faţete, niciuna neavând pretenţia de a fi sintetizat – nici pe departe – „întregul” care a fost Artur Silvestri:  Secretarul literar al epocii sale (prof. univ. dr. N. Georgescu), un ctitor (preot Theodor Damian), un enciclopedist fantast (Adrian Dinu Rachieru), un Om între oameni (Vasile Parizescu), o personalitate complexă şi totuşi un om admirabil de cultivat, direct şi sincer (Viorel Roman), un vizionar generos (Dimitrie Grama), un destin tragic, o victimă a istoriei (Theodor Codreanu), o revelaţie (Vasile Andru), un om profund, ataşat valorilor familiale, tradiţiei (Elvira Irşai), prietenul de care ne va fi întotdeauna dor (Monica Atanasiu), un critic onest, un generos şi un entuziast (Teofil Răchiţeanu), un spirit larg, cu o deosebită forţă, tenacitate şi mobilitate interioară (Elena Buică), Înţeleptul Cetăţii (Elisabeta Iosif), Omul, Cărturarul, Patriotul (Melania Cuc), Mare patriot şi cărturar român, scriitor, filosof al culturii, editor şi publicist de elită, creatorul reţelei de publicaţii electronice INTERMUNDUS Media (Ion Marin Almăjan).

Dar, aşa cum, pe bună dreptate, remarca dna Mariana Brăescu Silvestri în articolul ce deschide volumul, cei mai mulţi dintre cei care ar fi putut depune mărturie despre felul în care l-au cunoscut pe Artur Silvestri nu mai sunt în această lume. Nici profesorii săi Zoe Dumitrescu-Buşulenga ori George Muntean, nici Paul Anghel, nici Mitropolitul Nestor Vornicescu sau savantul Mitropolit Antonie Plămădeală, nici criticul Mihai Ungheanu ori pictorul Ion Mirea, nici Edgar Papu…

În volum îşi găsesc locul şi câteva scrisori adresate de Artur Silvestri colaboratorilor, epistole dintre rândurile cărora răzbate o mică parte din zbuciumul sufletesc, amplificat acum de tragicul destin, care a frânt o viaţă în culmea puterii creatoare:

Câteodată îmi vine să cred că nici nu mai am răbdare şi că mă grăbeşte gândul de a face cât mai multe şi cât mai repede din ceea ce, probabil, doar eu pot să fac, aşa cum, de altminteri, stă în puterea fiecăruia să facă anumite gesturi mai mari sau mai mici care îi sunt date lui şi numai lui. O să reuşesc? Le voi împlini într-un fel ce ar putea să semene măcar cu o schiţă sau cu o ipoteză? Iată întrebări fără un răspuns desluşit; rămâne doar nădejdea, imensă şi neliniştită ca şi bănuiala că nu vom muri de tot.

Dovadă că bănuiala a devenit certitudine stă (şi) volumul Artur Silvestri – aşa cum l-am cunoscut.