ARTUR SILVESTRI

-Cuvânt la TÂRGUL DE CARTE „CARAVANA GAUDEAMUS – CARTE DE INVĂŢĂTURĂ” , 2010, Timişoara

Doamnelor şi domnilor,

Doamna Mariana Brăescu Silvestri spunea că a venit în sfârşit cu Artur Silvestri la Timişoara. Ce bine ar fi fost să fi venit Artur Silvestri la Timişoara!

Noi l-am aşteptat. Oricum, eu l-am aşteptat mult. Din păcate a venit spiritul lui, au venit cărţile lui şi în acest fel ne întâlnim cu Artur Silvestri.

Ieri, la Universitatea din Timişoara a fost un simpozion închinat unui mare cărturar Ivan Evseev, profesor la universitate care s-a sfârşit şi el tot aşa de brusc şi de neaşteptat. În cuvântul pe care l-am avut, spuneam că Vanea Evseev, care era un mare preţuitor şi cunoscător al simbolurilor tradiţiei culturale româneşti, a înţeles spiritul mare a lui Artur Silvestri şi planurile sale uluitoare pentru apărarea culturii noastre, a valorilor noastre, a patrimoniului nostru naţional şi spuneam atunci că Vanea a înţeles să facă parte din acea Românie Tainică – conceptul îi aparţine lui Artur Silvestri – pe care el, Silvestri, încerca s-o propună nu doar României ci şi scriitorilor români din toată lumea. Credea că există în România încă forţe, încă cugete care sunt în stare să nu meargă pe această trădare naţională, ce se întâmplă astăzi în România; să nu asculte de glasurile de sirenă blestemate ale celor care vor să se sfârşească neamul nostru, să se termine cu el.

L-am cunoscut pe Artur Silvestri, cum s-a spus, cu multă vreme în urmă şi m-am legat de el nu numai pentru talentul lui de critic literar care se trăgea cumva din pulpana călinesciană prin eleganţa cu care descifra simbolurile, sensurile prozelor sau ale poeziei pe care o critica, o descria critic ci şi pentru ceea ce aş zice că era spiritul lui maiorescian: bogăţia ideilor, mulţimea direcţiilor de la care pornea o seamă de acţiuni, o seamă de înfăptuiri. Aşa s-a născut aceastâ Asociaţie Română pentru Patrimoniu care a încununat cu premiile sale opera unor mari personalitâţi ale culturii române care s-au bătut pentru patrimoniul cultural naţional dar şi opera unor dascăli de ţară din diverse colţuri ale ţării, din satele, din comunele cele mai retrase care au trăit cu credinţa în ideea salvării şi dezvoltării acestui patrimoniu cultural naţional.

Sub auspiciile Asociaţiei Române pentru Patrimoniu s-a născut la un moment dat o idee la care mă simt părtaş direct: este vorba de aceste reviste electronice, cele douăzeci si două de reviste dacă numărul nu-l greşesc cumva, aşa cum spunea doamna Mariana Brăescu, reviste care au încercat, unele dintre ele precum “Luceafărul românesc”, “Neamul Românesc”, “L’etoille du Danube” sâ reînvie marile reviste din perioada interbelică pentru că, zicea la un moment dat în discuţia pe care am purtat-o noi: “E nevoie să adunăm spiritele, cugetele româneşti de pretutindeni din lume” şi la aceste reviste, realmente, colaborează marile personalităţi sau mai micile personalităţi, oricum intelectuali din toată lumea, din cele mai îndepărtate ţâri de pe mapamond. Este un câştig uluitor pentru limba română, pentru cultura română, pentru patrimoniul cultural românesc.

Avea în afară de calităţile enunţate aici, de scriitor, de istoric al civilizaţiilor, de cunoscător şi preţuitor al culturii stră-părinţilor noştri, avea zic, mai presus de orice, această uriaşă disponibilitate de a conversa cu cei din jurul lui sau cei din depărtarea lui.

N-am întâlnit un om care să aibă atâta ştiinţă, atâta căldură, atâta generozitate. Dialogurile noastre, multe dintre ele sau majoritatea au fost pe internet, prin e-mail. Sunt cu totul speciale. Dacă vor fi vreodată publicate veţi vedea cam cât de largă a fost paleta discuţiilor noastre. Eu sunt o fire, un om, care adesea cade în mizantropism şi strigă. Îşi strigă durerea faţă de ceea ce se întâmplă în jurul lui, în ţara lui, în lumea lui. El venea cu o aşa căldură şi înţelepciune şi-o frăţietate şi încerca să-mi transmită îndemnul că nu vom pieri, nu ne vom spulbera aşa cum doresc din păcate destul de mulţi.

Vedeţi, în această carte dedicată lui Miron Radu Paraschivescu, Artur Silvestri face nu doar o monografie ci discuţia unui caz, un caz special în literatura română – să-i zicem contemporană – cu extrapolări extraordinare. Ce înseamnă spiritul creol de care vorbeşte el? Spiritul creol este al celor care consideră că aici, la porţile Orientului, totul e făcut ieri, totul e făcut din grabă şi din nimic; că noi nu ne vom putea compara niciodată nici cu Franţa, nici cu Germania, nici cu Anglia, ţări cu o bogată cultură şi cu bogate tradiţii. Că, de ! Cultura ţărănească a României, a românilor nu face nici două parale.  Este această tendinţă pe care dumneavoastră o observaţi din ce în ce mai des în România contemporană. Mai ieri, alaltăieri circula pe internet un text al lui Alexandru Tocilescu, un regizor cunoscut pentru dumneavoastră, mai ales al celor care sunteţi iubitori de teatru care striga, spunea în gura mare, că s-a săturat de România, că îi e greaţă de România, că România este vinovată că lui îi merge rău, că oamenilor le merge rău s.a.m.d. Şi nu este un singur caz!

Acesta este spiritul creol despre care vorbeşte Artur Silvestri. Noi nu avem dreptul, nu putem să ne părăsim ţara că ţara nu este vinovată că au condus-o unii şi alţii şi au adus-o, au adus oamenii şi neamul în pragul acesta de disperare şi de sacrificiu.

Este interesantă această discuţie despre Miron Radu Paraschivescu care a fost o figură de baladă, baladescă. Prin aceste cântece ţigăneşti, în mare parte copiate după Garcia Lorca, dar în tot aşa de mare parte încercând să aducă în poezia românească spiritul gitan nu al ţigăniei de astăzi, al acestor baştani care au ocupat Timişoara ci al ţiganilor care au creat muzică, au creat valori frumoase. Miron Radu Paraschivescu, pentru că suntem la Timişoara, să ştiţi că a fost un obişnuit al Timişoarei. Eu am apucat să-l întâlnesc aici, acum treizecişicinci de ani, patruzeci de ani, când venea la clinica profesorului Pamfil, unul dintre marii medici psihiatri şi deopotrivă poet şi trubadur, şi pe nepusă masă, numai în pijma şi desculţ, reuşea să fugă din clinică şi să-l găseşti în diverse colţuri ale Timişoarei. Altfel în poezia lui veţi găsi nişte versuri dedicate străzilor Timişoarei.

Nu vreau să monopolizez eu toate momentele de astăzi deşi inima mă îndeamnă să vă vorbesc mult şi îndelung despre acest om fascinant care a fost Artur Silvestri, despre prietenul meu Artur Silvestri.  Am spus adeseori de când s-a întâmplat această nenorocire că am avut ghinionul să am doi prieteni foarte buni: un italian, un sicilian, Rolando Certa, care a murit la Budapesta în drum spre Timişoara şi Artur Silvestri, care a murit pe neaşteptate, fără ca măcar să-mi trimită o vorbă.

Şi pentru că n-am crezut că s-a întâmplat acest lucru, am suferit ca şi când mi-ar fi murit mai mult decât un frate. Cu gândul, cu inima îl îmbrăţişez.

Pe dumneavoastră, Mariana Brăescu, vă îmbrăţişez, vă mulţumesc şi vă felicit pentru tot ceea ce faceţi ca spiritul lui Artur Silvestri să-şi găsească satisfacţia în creaţiile sale şi între noi, ceilalţi care îl iubim încă şi îl vom iubi.

ION MARIN ALMĂJAN