ARTUR SILVESTRI

De ce revin şi recitesc mereu cartea „ Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”? Cartea este oglinda sufletului lui Artur Silvestri. O recitesc cu multă plăcere, deoarece doresc să retrăiesc ca şi autorul, frumuseţea clipelor în care el a trăit zile de neuitat şi a descoperit, ca şi noi, frumuseţea lumii cunoscute. Şi cum să nu ne regăsim în aceste pagini, când descoperim că am gândit şi am simţit la fel cu o fiinţă pe care nu am întâlnit-o niciodată, autorul volumului? Artur Silvestri, cel care a dat multora speranţe şi imboldul de a scrie literatură, a aşternut pe hârtie amintiri emoţionante, a lăsat pentru posteritate impresiile inedite ale vieţii cotidiene, în care totul este aşa de viu, de fumos colorat, totul palpită şi intră în rezonanţă cu inima autorului. Este o lume magică, plină de frumseţe şi de culoare, de muzicalitate, redată în cuvinte mişcătoare, căci ne face să retrăim şi noi aceleaşi emoţii avute poate în aceleaşi locuri descrise de autor. Suntem, împreună cu autorul impresionaţi de lumea miniaturală a insectelor sau în cea plină de tandreţe a animalelor, cea plină de culoare a florilor sau arborilor, vedem, până la durere, frumuseţea trandafirului înflorit, ne plimbăm prin dulcea lumină a sudului Franţei pe Canal du Midi şi asistăm la jocul vidrelor în apă, ne înfioară moartea unui porumbel sau ne plimbăm pe străzi şi parcuri cunoscute din Bucureşti.

Parcă  ne deşteptăm din vis, căci vedem că un scriitor cu inimă de poet a aşternut pe hârtie acel miracol ce ne-a impresionat şi pe noi „în zile de neuitat” când am fi vrut să spunem: ”Clipă, opreşte-te!”. Şi noi am tresărit, când, în tumultul cotidian, auzim un stol de vrăbii care, prin larma lor, parcă ne face să simţim încă o dată frumuseţea lumii de lângă noi.  Magie a naturii şi magie a cuvântului, ambele converg spre a ne reda acel farmec „dureros de dulce” cum spunea Eminescu. Şi, citind, noi suntem acolo, pe malul mării, contemplând, ca şi autorul, acea zbatere a valurilor permanentă care nu lasă să-i pătrundem misterul şi trăim un sentiment „atât de viu, acut, tulburător”.

Frapant este faptul că noi descoperim că altcineva a spus lumii ceea ce am simţit şi am gândit noi cândva, fapt ce face ca opera lui Artur Silvestri să treacă în universalitate. Evocând micile îndeletniciri ale unui scriitor, paginile ne fac să ne gândim la lumea fascinantă ce poate să apară de sub pana unui creator. Un suflet frumos, care a cultivat frumosul în arta scrisului, care a valorificat ceea ce alţii au creat, încurajându-i mereu să scrie pentru a construi acea „Românie tainică”,  cea a spiritului,  Artur Silvestri ne-a lăsat în aceste pagini portretul său moral.

”Frumuseţea lumii cunoscute” este o carte ce ne lasă nostalgie în suflet, căci autorul aminteşte de multe ori trecerea ireversibilă a timpului, cu impactul lui implacabil.

Mirajul lumii evocate în aceste pagini ne vrăjeşte, căci cuvintele au puteri sugestive. Amintesc doar scrisoarea primită de autor de la un prieten din Mehedinţi care spunea că „doar pădurea îl linişteşte”,fapt ce a adus în amintirea scriitorului acel „Ceahlău”, leagăn de adevărată fericire, aşa cum şi noi vibrăm la frumuseţea locurilor natale.

Cartea mi-a stârnit dragi amintiri, căci am cunoscut, ca şi autorul, aceleaşi locuri din sudul Franţei cu lumina lor de vis, am stat, ca şi el pe cheiul „Paul Valléry” la Sète, chiar în acelaşi an, dar am cunoscut acel oraş mediteranian într-o lumină strălucitoare, care se reflecta în valurile mării în mii de oglinzi rotunde, am privit cimitirul marin şi teatrul de pe malul mării în acea Veneţie a Franţei şi îmi pot imagina acum acel loc, văzut de Artur Silvestri printr-o perdea a unei ploi mărunte, ca la noi, la munte. Am simţit ca şi autorul acea „meteorologie fluidă, asemenea psihologiei omului”. Vedeam ca şi el lanurile de lavandă mov sau raţele sălbatece de pe Canal du Midi şi aveam un sentiment de tristeţe, căci îmi aminteam cum priveam până la extaz, pe lacurile de un albastru închis din Delta Rhonului, acea strălucire a cârdurilor nesfârşite de flamengo roz, apariţii de vis în dulcea lumină din jurul Marsiliei, peisaj ce îmi umplea sufletul de bucurie..

Toate aceste repere ale existenţei terestre a lui  Artur Silvestri fac din viaţă poezie, sporesc frumuseţea clipei trăite, prin amplificarea la infinit a unei fericiri trăită cândva.

Câţi nu am mers fără ţintă, ca şi autorul, doar pentru plăcerea de a contempla, de vedea prelungindu-se „ceasul dilatat al amiezii”?  într-un „septembrie elegiac” în oraşul capitală, oraş pe care l-a iubit aşa de mult Artur Silvestri, el, care a observat ca mulţi alţii farmecul deosebit al primăverilor şi toamnelor bucureştene. Erau „clipe lungi, de voluptate fără nume” când şi căţeii adormiţi pe trotuar păreau „o hieroglifă a zilei indescriptibile” De  ce „indescriptibilă”? Poate că era una „din zilele de neuitat” care mai avea multe de spus autorului. Şi tot într-o zi de neuitat mergeam, ca şi el în Parcul Cişmigiu, unde „timpul zace concentrat” De ce a avut, ca şi noi, sentimentul că acolo timpul parcă se opreşte în loc, că acea lumea vegetală ne face să trăim un alt timp, un timp al reveriei, un timp al iubirii, un timp al frumuseţii eterne? Impresionat de frumuseţea Herăstrăului, văzut peste timp, autorul face următoarea însemnare: ”Treceam de fapt, prin două meditaţii diferite, definind nu ani, ci  lumi”.

Şi Artur Silvestri s-a înfiorat ca şi noi de strigătul pescăruşilor peste oraşul lui Bucur, atât de straniu parcă, având chemări bizare, „mesaje ininteligibile ”făcând o potrivire tulburătoare între glasurile acelor păsări de apă şi nouri plumburii. Altădată, ascultând glasul ploii privită prin geam, a fost impresionat de acel tablou straniu „de vegetaţie parcă desenată şi fără timp, poate mumificată”. În noi a rămas însă acea „scânteiere de apă” şi toată această frumseţe care era amplificată şi avea profunzime tocmai datorită „foşnetelor muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării”  Prin acest Bucureşti, cu beţia de culori ale toamnei, trec stoluri de păsări călătoare care lasă autorul „îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului” .Dar tot aici, un stol de vrăbiuţe ţin un „concert al bucuriei, minute fără sfârşit” ca şi fâlfâitul aripilor unor porumbei la fereastră care  îl fac să revină din visare.

Un om cu sensibilitatea lui Artur Silvestri ni se confesează, că să ne pătrundem mai mult de sufletul lui tandru, când vorbea cu brăduţul, cu florile din grădina lui.  Şi tot imagini sculptate parcă, aduc sub priviri o „toamnă lungă… cu o bogăţie de lumină ce adaugă o frumuseţe nouă memoriei noastre, care, până la urmă este tot ce ne poate rămâne”. Şi încheie cu o frază pe care am vrea s-o repetăm, scandând silabele. ”Culorile simple, puternice, triste, se adaugă luminii zilei de neuitat.”

Este concluzia autorului că, din această lumea, ceea ce rămâne este doar sentimentul, sentimentul  ce ne leagă de alţii, de locuri şi fiinţe dragi de tot ce  dă „frumuseţe lumii cunoscute” o lume de farmecul căreia  ne lăsăm  mereu pătrunşi.

06.05.2010

Prof. CHIFU ECATERINA