Din „proze ultra-scurte“ „blitzuri“ epico-lirice, îndeosebi, pasteluri, „segmente“ din realitatea imediată eternizate în ultimele 49 de zile petrecute de autor în această lume, se constituie volumul Frumuseţea lumii cunoscute (2009), de Artur Silvestri.
În prefaţa O elegie a vieţii, doamna Mariana Brăescu Silvestri iese în întâmpinarea Distinsului Receptor cu câteva lămuriri foarte interesante, privitoare la geneza cărţii: «Acest jurnal-album, primul volum postum semnat Artur Silvestri, nu seamănă cu nimic din ceea ce el a scris vreodată. Sunt notaţiile zilnice dintr-o agendă mică, ma-ronie, începută în sudul Franţei, continuată în Bucureşti. Am desco-perit-o la doar câteva zile după ce Artur şi-a găsit liniştea în umbra altarului unei mănăstiri. Ştiam agenda – indiferent unde mergea, nu se despărţea de pix şi carneţele – dar nu ştiam ce conţine. Am des-chis-o: „l’esquisse d’un livre“, schiţa unei cărţi, Frumuseţea lumii cunoscute».
Chipului silvestrian de electrizant critic / istoric literar, ramei silvestriene de prozator / povestitor neoexpresionist, ori paradoxist bine temperat, profilului de teoretician / estetician ce prindea ideea cu lasou de fulgeraşe „molcome“ (cum le-ar zice Lucian Blaga), i se a-daugă încă unul, absolut necunoscut până în acest anotimp de tristeţe postumă, chipul charismatic al blitz-pastelistului, pictor în cuvânt, poet de curcubeu ieşit din tornadă la iluminările, la boiereşti-pil-latienele „eternităţi de-o clipă“, din inefabilul Eden cotidian: «De di-mineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri, în grădina casei unde locuim în aceste zile, dădea semne că urmează să înflorească. Era aproape uscat acum câteva săptămâni, când am sosit aici, dar apa, grija şi, poate, şi înţelegerea noastră l-au făcut să întâmpine toamna cu bucu-rie. Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie, de un roşu sângeriu şi catifelat…» (1 septembrie – Trandafirul roşu); sau, cu un uimitor presentiment thanatic: «Astăzi a mai murit un porumbel din stolurile ce se adăpostesc în cartierul unde avem locuinţa; l-am văzut pe searăăcea fără suflare lângă un gard, chircit şi abandonat, înţepenit într-o poziţie lipsită de orice echivoc. […]. Până acum o vreme nu îmi dădusem seama că, din timp în timp (iar acum îmi dau seama că din ce în ce mai des) mai dispare câte unul din zecile de zburătoare hrănite în fiecare zi cu firimituri de pâine şi cu fulgi de ovăz, rareori cu boabe de orez. Erau atât de mulţi şi de ase-mănători încât prezenţa grupului sau a categoriei elimină putinţa de a preciza prezenţele individuale […]. Acum, când mă gândesc mai bi-ne, mi se pare că stolul de acum e foarte diferit de cel de acum două luni, de dinainte să lipsim atâta vreme, iar porumbeii de azi par că nu mă cunosc.» (29 septembrie – Şi porumbeii pier); ori: «Niciodată până în această toamnă n-am mai văzut imagini ale cerului Bucu-reştilor atât de încărcate şi neliniştitoare aşa cum se tot arată, din când în când, seara devreme, când încă nu mai e amurg şi încă nu a venit noaptea adâncă. Întâi se disting culorile fumurii, profunde, tari, a-proape metalice. Apoi, privind mai atent, se disting contururi, de fapt nu contururi, ci volume, sau, şi mai bine spus, mase compacte, creând un sentiment de greutate inexplicabil în categoria atât de fragilă a norilor. Uneori aceste forme compacte dau senzaţia că stau cu greu într-un echilibru precar şi că se vor prăbuşi curând şi iminent peste pământ, oameni şi vietăţi…» (10 octombrie – Nori de metal) etc. (* Artur Silvestri, Frumuseţea lumii cunoscute: Zile de neuitat, cu prefaţa O elegie a vieţii, de Mariana Brăescu Silvestri, Bucureşti, Carpathia Press, 2009).
ION PACHIA TATOMIRESCU
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
