PORNIND DE LA „MEMORIA CA UN CONCERT BAROC”,
CÂTEVA GÂNDURI PERSONALE
Am vrut să vă scriu aceste cuvinte, azi, când împlinesc un număr îngrijorător de mare de ani, care, tot adunându se, m au împins din statutul de profesor universitar la acela de pensionar şi de profesor consultant (de la un statut la altul); precum şi din altele care sunt condiţionate de vârstă. Dar, mă bucur că mai am „un cer sufletesc”, de unde nimic nu mă poate elimina şi presimt a fi încă departe momentul „neputinţei“.
Ultimele mele trei cărţi, publicate în ultimii trei ani (la ed. All Beck) sunt un tratat de Drept civil şi două monografii. Împreună cu o serie de studii au materializat efortul meu de a mi recupera locul pe care cred că îl merit în literatura juridică de specialitate. În acest „peisaj” al vieţii mele au venit scrisorile primite de la dl. Artur Silvestri care m au surprins, m au încântat la gândul că o asemenea personalitate îşi aduce aminte de mine, dar m au şi nedumerit.
A venit însă, puţin mai târziu, cartea dânsului, „Memoria ca un concert baroc”, care m a tulburat adânc, mult mai profund decât te poate răscoli o carte, în mod firesc. Au fost sfărâmate lespezi ale uitării care acopereau efortu ri trecute prin care doream să confer un oarecare sens existenţei mele. O trezire dureroasă dintr o uitare care aducea a resemnare sau chiar a trădare. Da, e adevărat, uitarea poate deveni „un cavaler al Apocalipsei”.
În cazul meu, „Vrăjitorul“ care dezgroapă comorile trecutului, care m a dus la şantierul arheologic de la Sarmizegetusa şi m a transformat în „obişnuit” al Muzeului din Cluj (pe atunci eram asistent) a fost Hadrian Daicoviciu. Când, la Braşov fiind, mi am format echipa „de cercetare” cu un informatician, un specialist în teoria sistemelor şi un astronom, şi am demonstrat „presimţirea” mea referitoare la cantitatea de informaţii depozitată în monumentele Sarmizegetusei şi funcţia lor calendaristică, m a susţinut şi încurajat (deşi oarecum tributar prezumţiei că numai arheologii sunt legitimaţi să se pronunţe despre trecutul nostru îndepărtat). La apariţia cărţii noastre în editu ra Academiei (în 1980) însoţită de aderarea la teza noastră a multor reputaţi arheologi, din păcate, el nu mai era în viaţă. Dar, după unele comunicări la reuniunile Academiei şi la unele congrese internaţionale, am lăsat subiectul în „nelucrare“. (Spre satisfacţia „unora“). Urma să scriu o carte mai pe înţelesul larg al cititorilor, explicând formulele matematice folosite în cercetare. Urma… Iar acum mă întreb: oare cât de mare este vinovăţia mea şi cum o pot „răscumpăra“?
Apoi, singur, după cinci ani de efort documentar, am scris cartea „Comuna lui Traian şi Decebal“ , care a fost tradusă (în rezumat – 200 pag.) şi publicată (în trei ediţii) în limba italiană. Numai că, versiunea în limba română (de 500 pag.) nu a apărut nici până astăzi. Am predat cartea la editură care până azi tot aşteaptă un semnal din partea Patronului. Acum cam şase luni, acesta m a sunat la telefon intrigat că nu găsea „discul“ (respectiv discheta căiţii). I a fost expediată o altă dischetă şi tot aştept. Poate trebuia să o încredinţez unei alte edituri, să îmi retrag cartea şi să caut să îi dau alt rost. Nu pot renunţa la ea fiindcă mulţi ani la rând am considerat a fi „cartea vieţii mele“.
„Recurs în procesul lui Horea” mi a fost scoasă de sub tipar la ed. „Albatros”, în anul 1988. Câteva exemplare au fost multiplicate în Belgia şi am reuşit să le dau unor prieteni (discreţi). Am hotărât să revăd textul (să l „netezesc”, vorba lui Ş incai) şi să l predau unei edituri.
L am cunoscut şi eu pe acel om minunat, Traian Filip, am publicat (în Astra) o recenzie la „Subconştientul Veneţie” şi am asistat la suita de interviuri grupate sun titlul „Muntele văzut din câmpie“. M au bucurat cele scrise despre el. L am cunoscut şi pe Deaconescu, care a predat câţiva ani la Lugoj şi pe Paul Goma, la revista Astra. Ca blăjean, fiu de profesor/preot şi nepot de canonic, l am cunoscut pe monseniorul Tăutu; am fost elev al cardinalului Todea, dar, mai ales am fost martor al martiriului multor clerici din Blaj, în toamna desfiinţării forţate a Bisericii Catolice. Mă întreb cât de vinovat este martorul la o suită de crime, care tace şi nu le acuză, după ce a venit vremea să poată vorbi? La îndemnul episcopului catolic din Lugoj, am ţinut nişte prelegeri despre acest subiect, dar cartea (cu titlul provizoriu „Răstignirea“ ) încă nu am împlinit o.
Mai sunt şi altele pe care trebuie să le reproşez indolenţei mele. A fost o vreme când mă sprijineam într un baston sau chiar în cârje. Dar, după trei operaţii, de mai bine de patru ani sunt stăpân pe picioarele mele şi mă simt mai în formă ca acum 10 15 ani. Este un semn pe care nu l am înţeles. A trebuit să vină cartea aceasta, cu titlu ciudat, ca să mi aducă aminte, într o modalitate resimţită de mine imperativ, că am nişte obligaţii referitor la „urma ce lăsăm şi pomenire a ce o facem, cui ne simţim datori“.
Prof. dr. EMIL POENARU, 19 nov. 2004
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________