ARTUR SILVESTRI

Ocnaş al scrisului nocturn, asediat – şantieristic – de muntele de fişe şi dosare, Artur Silvestri scrie dintotdeauna. Scrisul este viaţa, zice apodictic domnia-sa. Ideea cumplită, de nesuportat, că i-ar putea fi furate orele de scris l-a vizitat, totuşi. Dar s-a lepădat, nu tocmai lesnicios, de această temere spăimoasă. Şi în foiala proiectelor urieşeşti, de absorbţie enciclopedică, mânat de impulsuri secrete deturnându-i energiile, scriitorul iveşte ritmic, recuperator, titluri de altădată, îngropate ori rătăcite în stiva manuscriselor.

Este impresionantă, la o primă ochire, suprafaţa preocupărilor sale. Cu „gust semi-profetic“, Artur Silvestri palpează originismul cultural, umple goluri, evidenţiază „orele astrale“ şi răspunsul autohton. Închipuie, aşadar, largi panouri privind geografia literaturii proto-române, coboară în substratul getic, developează spiritualitatea patristică. Propune, se vede bine acum, o sinteză istoriografică, acribios documentată, fructificând cercetări alcătuite cu ani în urmă. Altfel zis, descoperă realitatea strămoşilor, aducând la lumină urmele, ale familiei sau ale neamului. Negreşit, când e vorba de studii mai vechi, unele chiar netipărite (încă) în limba română, pecetea unei vârste (intelectuale, îndeosebi, dar şi sufleteşti) se simte. Avem, în totul, în această stăruinţă risipită de-a lungul câtorva decenii de trudă tenace, un critic artist, în descendenţă călinesciană, de cert rafinament stilistic şi, să nu uităm, cu apetit doctrinar. Bătăios în perioada luceferistă, angajat în felurite campanii de presă, oferindu-şi apoi o voluntară retragere („dispariţia publică“ fiind o întremătoare adâncire în sine), Artur Silvestri împacă – aş zice miraculos – succesul în afaceri (fiind, se ştie, un expert în piaţa imobiliară) cu largile desfăşurări eseistice, încercând a descifra pentru noi „revolta fondului neconsumat“, procesele modelatoare enigmatice, ciclicitatea cu irizări fantastice.

Era uşor de bănuit că instinctul epic lucra în fiinţa cărturarului. Artur Silvestri are, neîndoios, „magia ficţiunii“ (cum se pronunţa chiar domnia-sa, folosind invocata sintagmă pentru Mesure d’une ombre, romanul lui Paul Lahovary). Aşa fiind, nu e de mirare că literatura enigmatică i-a confiscat interesul în anii juneţii; iar compoziţiile de atunci sunt, în fine, dezvăluite în Apocalypsis cum figuris (Ed. Carpathia Press, 2003). Fiindcă opul în discuţie recuperează şapte nuvele fantastice, izvodite între 1983-1984 la Snagov şi Izvorul Mureşului. E drept, una dintre ele (e vorba de Geneza, după Balzac e din 1977). Aceste şapte compoziţii se alătură unui roman (Pinnacle, tot din 1977, încă necunoscut) şi fac dovada că avem în Artur Silvestri un prozator secretos şi parcimonios.

Bineînţeles, efortul de a cerceta această recoltă prozastică în ramă contextuală ne invită să chestionăm epoca. Erau anii explozivi ai realismului magic sud-american. Dar, observăm iute, prozatorul – atent la proximităţi – nu e îndatorat vreunui model. Dominanta scrisului său, tutelat de o memorie care, luxuriant, se desfăşoară îndărăt, penetrează, inevitabil, şi epica. Artur Silvestri ne propune, deseori, un imaginar acvatic, reverberând liturgic; întotdeauna însă foloseşte „pastă geneziacă“, într-o regresie îmbibată de stranietate, dezvăluind – pe un fabulos scenariu mitic – noi straturi ale arhaicităţii. Încât, vorba autorului, „totul pare să fi fost scris“. Sunt descrieri fastuoase, de o lentoare a acumulărilor care aminteşte, cred, de o epicureică plăcere barbiană, savurând textul; şi, desigur, de un ecou eliadesc, rodind în această formulă, o scriitură până deunăzi încă tăinuită.

Hotărându-se, târzior, să se îngrijească, gospodăreşte, de manuscrisele care aşteaptă, vai, de atâta vreme lumina tiparului, Artur Silvestri este promis unei cariere internaţionale. Profeţia, nu doar a noastră, va primi în anii care vin, sunt convins, o strălucită confirmare.