Mi se pare dureros de nedrept că Artur Silvestri nu mai e, fizic, printre noi. Zic fizic, pentru că în sufletul meu el va continua să fie atâta timp cât Dumnezeu va îngădui ca eu să fiu. L-am cunoscut fără să-l fi cunoscut, adică niciodată faţă către faţă nu ne-am văzut, nu că nu am fi vrut ci datorită unor “bariere geografice” ce, iată, s-au dovedit a fi insurmontabile…
Era prin anii 80 ai secolului trecut, eram dascăl, într-un sat uitat de Dumnezeu, în Munţii Apusului, unde mă retrăsesem, dezamăgit de atmosfera sufocantă a vieţii literare de atunci, când îmi era aproape cu neputinţă să-mi tipăresc cărţile. Când reuşeam să-mi tipăresc totuşi câte o carte aproape că nimeni dintre cei care gestionau atunci treburile literaturii, nu mă băga în seamă. În jurul revistelor literare existau, ca şi în vremurile de acum, de altfel, diverse bisericuţe, grupuri de sus-puşi care doar ei între ei se sprijineau, se publicau şi se autoremunerau. Rar câte cineva din afara lor îşi găsea loc în publicaţiile pe care le conduceau. În izolarea în care trăiam, rareori cineva lua cunoştinţă că eu şi cărţile mele existau. În anul I986, printr-o împrejurare norocoasă, publicam cea de a treia mea carte de poeme, “Planete de Melancolie”, lua pe atunci, titrata editură Dacia din Cluj-Napoca. Am trimis exemplare din ea la diverse reviste, dar nimeni nu mă băga în seamă. Pe atunci Artur Silvestri făcea cronică literară la “Luceafărul”, o revistă de prestigiu, în care era o onoare să publici. Îi citeam cu mare interes tot ce publica şi-l admiram pentru ideile sale care pe unii atât de mult îi deranjau. Mi-am făcut uraj şi i-am trimis un exemplar din “Planete de Melancolie”, convins, nu ştiu de ce, că o să-i placă poesiile mele. Şi aşa a şi fost. Mi-a citit cartea şi i-a închinat în “Luceafărul” o elogioasă cronică. Nu mă cunoştea, cred că nici nu auzise până atunci de mine şi, de aceea, mare a fost mirarea mea văzând că sunt băgat în seamă. Artur Silvestri nu s-a dovedit a fi un critic infatuat, din aceia care îţi dau de înţels că îţi fac o mare favoare acceptând să te citească (înaintea sa doar Geo Bogza mai scrisese despre mine la modul entuziast în care dânsul o făcuse), ci un om de suflet şi de o exemplară cinste. Spun asta nu pentru că a scris elogios despre mine ci pentru că a avut generozitatea să se aplece asupra unui anonim ca mine (Mă consideram cel mai anonim dintre poeţi), să aibă răbdarea de a mă citi şi de a se exprima onest asupra cărţii mele. Mulţi dintre criticii literari de dinainte de 89 scriau mai ales despre autorii priveligiaţi ai momentului, deţinători ai unor posturi-cheie în diversele organisme ale culturii şi ale Puterii de pe urmă cărora s-ar fi putut alege cu un oarecare profit. Nu prea exista, pe vremea aceea, autor care să fi condus o revistă, o editură, o instituţie culturală importantă ale cărui cărţi chiar proaste fiind să nu fi fost lăudate. Astfel de critici nu se aplecau decât rareori asupra autorilor slab situaţi în ierarhia social-politică a ţării. Ei bine, Artur Silvestri n-a fost dintre aceştia. A fost un critic onest, un generos şi un entuziast şi, oricâte i-ar reproşa unii-alţii, rămân la părerea mea. Nu e de ici-colo ca având putere de decizie în cadrul unei reviste importante, cum era, atunci, “Luceafărul”, să ai în tine largheţea, generpzitatea de a întinde şi celui nebăgat în seamă o mână prietenească. Nu numai că a scris elogios – dânsul credea că şi meritat despre mine, dar mi-a şi scris personal, neoficial, încuraj ându-mă, convingându-mă că nu sunt mai prejos decât atâţia alţii care se lăfăiau în paginile revistelor ca şi când acestea ar fi fost nişte feude proprii. I-am răspuns la scrisoare, dânsul mi-a scris din nou, totdeauna cu multă înţelegere şi cu încredere că pe cerul Poesiei pot avea şi eu o stea. S-a întâmplat apoi, că am schimbat între noi câteva zeci de scrisori. Tot ce-mi scria îmi pica bine la suflet. Doar cu Geo Bogza mai avusesem un aşa lung dialog epistolar (Sper ca, în viitor, să pot da publicităţii scrisorile primite de la Artur Silvestri, aşa cum cu cele primite de la Geo Bogza deja am făcut-o).
După evenimentele din Decembrie 1989 legăturile noastre s-au întrerupt o vreme, dar în ultimii ani le-am reluat, dl. Artur Silvestri s-a arătat interesat de soarta mea şi a cărţilor ce, ulterior, le-am mai scris, bucurându-mă cu atenţia şi aprecierea sa deosebită. M-a şi făcut premiant al “Societăţii Române pentru Patrimoniu” lucru pentru care îi voi rămâne, cât voi trăi, îndatorat. Ştia că sunt un scriitor materialiceşte sărac şi, de aceea, mi-a trims deseori, după putinţă, oarecari sume de bani care, realmente au îndulcit de-a binelea mult precara mea existenţă. A fost un om cu idei mari, o personalitate complexă, din stirpea marilor noştri enciclopedişti, de tipul lui Haşdeu, Pârvan sau Eliade. Avea planuri cu bătaie lungă privind cultura şi destinul viitor al atât de nedreptăţitului neam românesc. A fost şi va rămâne sunt convins, o aleasă conştiinţă a românismului adevărat, pe care l-a promovat atât cât i-au permis împrejurărilev vremurilor în care i-a fost dat să trăiască. Asta în ciuda tuturor acelora, nu puţini, care, cu vinovată rea credinţă, încercau şi încearcă încă să-l bagatelizeze. Critic literar, poet, prozator (Ce capodoperă “Apocalypsis cum figuris”!), istoric, folclorist şi etnolog, ctitor de prestigioase instituţii de cultură, Artur Silvestri merită nu doar recunoştinţa mea ci a tuturor celor care gândim, simţim şi scriem româneşte.
În panteonul oamenilor noştri iluştri locul său, sunt convins, e unul de primă mărime.
Răchiţele, dec. 2008
TEOFIL RĂCHIŢEANU
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
