Denumirea de Maestru, folosită adesea, capătă uneori conotaţii profunde, încărcănd emoţional şi semantic un cuvânt care, prin el însuşi, nu ar putea exprima gândul, trăirea, nu ar putea spune.
De cele mai multe ori, cuvintele sunt forma rostită a ceva, fără să poată exprima esenţa, ci doar să o presupună, să te poarte spre ea, pe care, oricum, niciodată, nu o vei găsi pe calea rostirii.
Si denumirea de Inţelept este adesea statică, neputând să cuprindă povara înţeleptului, cât şi a căutării discipolului, pentru împărtăşirea a ceea ce, mai presus de a fi o taină, este, prin excelenţă, un alt fel de chin.
Mai totdeauna am considerat limbajul nearticulat superior cuvântului, tocmai datorită faptului că în el este cuprinsă şi un fel de gestică primară, care, împreună cu sunetul brut, se apropie mai mult de esenţa a ceea ce se vrea transmis.
Un fel „nesăbuit” de comunicare, „ce aparţine vieţii, naturii universale”.
Eu personal, l-am iubit şi urmat pe tainicul Artur Silvestri, ca pe un Intelept, în sensul greu, al cuvântului, pregătindu-mă să primesc ceva din „frumuseţea lumii cunoscute”, ceva din taina ei, urmând calea inimii, care, deşi conflictuală şi chiar iraţională, este singura care duce spre adevăr, nu mintea. Această schimbare de paradigmă a adus cu ea mişcări interioare cu accente grave, făcând ca adevărul să se lepede de argumentele logice şi să se reveleze prin simţuri, semne, într-o lume diferită şi prin aceasta paralelă, în care un alt ochi s-a deschis, pentru a putea vedea acolo unde doar se poate simti. Aşa am învăţat că a crede nu înseamnă, neapărat, absenţa îndoielii, cât prezenţa plină de har a iubirii, ca singurul miracol desăvârşit pe care omenirea îl poate trăi, ca loc comun înte Dumnezeu şi umanitate. Iubirea liberă, naturală, pentru tot, pentru că totul este viu, iubirea ca şi cale, ca şi destin, care sfăşie şi tulbură lumea ta lăuntrică, făcând posibilă desăvârşirea lină a celor din jur, prin care omul însuşi se desăvârşeşte.
Forţa magică pe care o răspândea, în conversaţii tărzii, făcând clipa eternă, ispitindu-te să încerci atemporalitatea, aspaţialitatea, te desprindea de real, ducându-ţi spe mai departe, spre mai încolo, propriile limite. Aşa am descoperit aici-ul şi acum-ul, ca parte a eternităţii universale, ca o clipă mai mult din noianul de clipe, ce concentrează în mod dramatic şi sublim, trăiri, emoţii, experienţe irepetabile şi, prin aceasta, eterne; că măreţia gravitează în mic, în firul de iarbă şi, egal, în firul de nisip, „că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră şi totuşi învizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi- există un spaţiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita, apoi, toată viaţa”. 1*
Odată ce apare conştientizarea depăşirii propriilor limite şi convingerea că imposibilul este doar o altă formă de manifestare a posibilului, atunci maestrul dispare şi crezi că totul s-a terminat, că dincolo de limitele deja extinse nu mai poţi să treci pentru ca ai cădea în absurd sau, pur şi simplu, „într-una din lumile posibile” ca într-un alt regn, necunoscut nici chiar de tine, nici chiar de restul.
„ … o lume despre care am fi vrut să ştim, şi să o vedem, deşi întotdeauna ne scapă înţelegerii şi rămâne de negăsit. Lumea aceea apropiată, dar necunoscută, una din multele lumi paralele cu noi, trăind în alt timp, ori mai degrabă, cu alt timp şi în altă percepţie a lui, o lume cu altfel de tipare decât timpul nostru, poate confuz, poate blestemat”. 2*
Impactul avut cu tine însuţi căpăta viaţă în cuvântul scris, atât de preţuit de Profesor, dar, care, foarte puţin spune din ceea ce se întâmpla, de fapt şi care, „nici măcar nu îţi aparţine”, vine de mai departe de tine.
„ … la început fuseseră câteva propoziţiuni însemnate în caiet… apoi, mi-am dat seama că apărusere şi un ton ieşit din împreunările d ecuvinte, ca un fel d emuzică interioară ce cânta de la sine, ca o suită aflată în afara mea dar ascultată ca venind dinăuntru. Când am înţeles că există un strat ca de ape ascunse pecare îl ghicisem cu mâna ca şi cum aş fi invârtit bagheta din lemn de scoruş, ca un solomonar, m-a cuprins un fel de înfrigurare şi o specie de uimire;” … este un moment tainic, unic, miraculos, de comunicare înte om şi „Marele Anonim”pe care numai un iniţiat îl poate prinde, este magie vie ca şi apa sfinţită care te vindecă, te deschide, te modifică; „ … o stare de navigator singuratic ce întrezăreşte, undeva, departe, un ţărm care nu se gaşeste pe nici o hartă.” 2*
O dată ce a împărtăşit cu tine această experienţă, însuşi maestrul a fost „totalmente transformat, a devenit cântec” 3* : transformă-te în arcuş şi vei începe să cânţi, Totul va începe să cânte, un cântec „universal” , „pentru că există acel loc unde Gând-Spirit, Spaţiu-Timp sunt unul şi acelaţi lucru, risipit egal şi de ajuns în tot ceea ce există.” 4*
Aşa rămânem în rezonanţă pentru că începutul a fost deja făcut şi nu se poate decât mai departe, cu un acelaşi-alt maestru, întru o altă taină, altă experienţă, alt dincolo.
Si toate acestea pentru a învăţa mergerea pe un drum care nu există, doar te deschide mergând. Atunci ajungi la revelaţia că, deşi a dispărut, maestrul continuă să existe, în „sunet şi simbol”, într-o „coincidenţă sau o taină?”, în „o clipă care schimbă viaţa”, într-un „pictor necunoscut”, în „concert fără sfărşit”, în „ultima floare a toamnei” 5* în vântul ce disemineză seminţele trandafirului risipit cât si în furtună., cât şi în „rugăciunea pioasă a lupilor prin care s-a urcat la lună”. 4*
Din toată această mistuire, rămâne un tăcine viu prin care se naşte scrisul ca „un „cer sufletesc”, ca un cer de trăiri atât de profunde ce mă fac uneori să simt o libertate fără egal, nu atât spirituală cât şi reală, ca atunci când, stând deasupra apei şi sub cer, încetez să mai am, chiar şi pentru câteva clipe, o existenţă corporală.” 6*
„Uite, Dimitrie, … eu Artur, sunt şi scaunul ăsta şi masa asta cu praful ei stelar aşternut aşa de subţire că nici nu-l vezi! Dar mai ales sunt văzduhul care dă aripi pasărei măreţe să se înalţe spre ceruri şi sunt şi acea pasăre.
Sunt fumul tău de ţigară, sunt cuvântul şi sunt liber!
Liber să fac ce vreau, să fiu cu cine doresc şi cât de mult doresc. Stiu că tu, Dimitrie, mă înţelegi , deoarece ne-am mai întâlnit în această nebuloasă care leagă Fiinţa de Nefiinţă, care leagă Clipa de Eternitate…” 4*
Si atunci?
„In curgerea pe nesimţite a timpului
In mişcarea lui fără formă,
Cine-nfloreşte florile?” 7*
_______________
1* Mircea Eliade, „Noaptea de Sânziene”, Editura Tana, 2009,vol. I, pag.87
2* Artur Silvestri, „Perpetuum mobole”, Editura Carpathia Press, 2005, pag.9; pag. 3
3* Osho, „Tantra: la suprema comprensión”,Edicion Gulaab, 2001, pag.12
4* In memoriam, „Artur Silvestri, marturii tulburatoare”, Ed.Carpathia, 2009, pag.67
5* Artur Silvestri, „ Frumuseţea lumii cunoscute”, Ed. Carpathia Press, 2009
6* Nusa Ilisie, „Livada cu dragoste”, Ed. Carpathia Press, 2007,pag.3
7* Maitreyi Devi, „Dragostea nu moare”, Ed. Amaltea, 1999, pag.9
NUŞSA ILISEI
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
