ARTUR SILVESTRI

Pasul dinspre virtual inspre real

Intr-unul din articolele mele despre AS ( Artur Silvestri a fost in tot ceea ce facea

un as ) spuneam ca “el a stiut sa reinvieze un sentiment ce parea de multa vreme

sucombat: sentimentul de fraternitate, de solidaritate intre oamenii de care s-a inconjurat, fara sa-i fi vazut vreodata la fata si cu care nu s-a intalnit decat in mod virtual”…

Cu o energie greu de imaginat la o persoana ce are o constitutie fizica de silfida,

ajutata insa de o echipă destoinică, d-na Mariana Braescu Silvestri continua opera vazuta si nevazuta a celui care – vorba poetului – a plecat “sa moara putin” si face in mod firesc un pas inainte, pentru ca – nu-i asa? – asta inseamna a continua, adica a face un pas dinspre virtual inspre real, in sensul fraternitatii, al solidaritatii de care vorbeam.

Evenimentul care s-a desfasurat la poalele pline de taine si de legende ale Ceahlaului, cel pe care Artur Silvestri il considera Olimpul Romanilor, a adunat in jurul lui, dar si in miezul lui, la modul real, o buna parte dintre cetatenii Romaniei Tainice pe care marele carturar o slujise cu o devotiune fara precedent.

S-au implinit, iata, sase luni de cand patriarhul Romaniei Tainice s-a mutat intr-o lume paralela, mult mai aproape de Cel ce ne-a creat, prilej cu care partenera lui de viata, de proiecte culturale si – de ce nu? – de afaceri ( chiar daca in prezent se dedica exclusiv faptelor culturale ) a inaugurat Casa memoriala “Artur Silvestri”, ridicata langa tampla Ceahlaului, cel care a inspirat cu maretia si cu frumusetea lui plina de mister operele multor scriitori, pictori si compozitori romani, dar si pe cele ale unor simpli calatori care si-au notat cu minutie reportericeasca impresiile despre cele vazute si simtite de ei in elanul lor turistic.

Nu e de mirare, asadar, ca Artur Silvestri s-a indragostit de muntele care, nu doar ca inspira mintile si sensibilitatile altora, dar si absoarbe in atmosfera lui misterioasa spiritele celor ce i se aseamana. Iar Artur Silvestri avea cu certitudine ceva din acea geografie sacra a poporului roman, incat – impreuna cu distinsa lui sotie, scriitoarea Mariana Braescu Silvestri – s-a decis sa cumpere acolo o casa de vacanta, in care sa se reculeaga, o casa in stare sa capteze energiile benefice din preajma.

Mai tarziu, cand aveam sa ajung la capatul calatoriei, urma sa constat singura acest lucru. Interiorul acelei case, prin arhitectura ei speciala, parea a capta vazdulul maret, plin de mistere al Ceahlaului. Si totul se datora inaltimii interioare, populata de spiritele nobile ale celor care au creat-o.

Spre acel loc de taina au pornit din toate colturile tarii si ale lumii cetateni ai Romaniei Tainice, acea Romanie ascunsa in strafundurile inimilor noastre: scriitori, poeti, eseisti, istorici ai culturii si ai civilizatiei, istorici ai literaturii, critici de arta si de literatura, jurnalisti sau simpli turisti. Toti veneau la intalnirea de taina. De fapt, ei sunt cei ce alcatuiesc Romania Tainica. Si sunt o forta. O forta spirituala de care marele om a stiut sa se inconjoare si sa se faca iubit, asa cum el insusi a stiut sa iubesca si sa daruiasca din energia sa. A fost o comuniune, o osmoza perfecta intre lider si cei ce-l inconjurau in mod virtual sau real.

O parte dintre cei ce au pornit la intalnirea de taina a plecat direct spre locul tinta. O alta parte s-a adunat vineri, pe data de 29 mai, anul de gratie 2009, in jurul pranzului, in fata sediului ARP, in buricul Capitalei tuturor romanilor. Imi place sa ma iluzionez ca Bucurestii de acum, dar si cei de altadata, in care, iata, locuiesc de aproximativ trei decenii, sunt Capitala romanilor de pretutindeni, indiferent unde s-ar afla ei, chit ca acesta nu-i decat un vis al meu mai vechi, pus la pastrare si scos acum tam-nesam pe tapet. O fi bine? O fi rau? Oricum, visul nu-i decat un vis. Si-apoi, e vorba de acea capitala din memoria afectiva a romanilor plecati in cele patru zari ale pamantului.

Iat-o, de pilda, pe Elena Buica, septuagenara atunci cand, sub bagheta magica a Maestrului pe care il comemoram, a debutat in proza. Acum este deja octogenara, dar nu-si arata varsta in ruptul capului. Descinsa in tara de cateva zile, ea vine tocmai din Canada. E joviala, proaspata, plina de viata.

Ceva mai de aproape, mai din burta Europei, facand un fel de “naveta” culturala

intre Paris si Bucuresti, avand dubla cetatenie si dubla rezidenta, poeta, diplomata

si jurnalista Cleopatra Lorintiu este si ea prezenta, impreuna cu sotul ei francez,

Bernard, la locul de unde, imbarcati in doua microbuze, urmeaza sa demaram

toti cei aflati acolo. Daca n-as sti ca e foarte experimentata in evenimente culturale, as spune ca distinsa scriitoare are o emotie in plus fata de noi, ceilalti, intrucat printre actiunile din programul ce urmeaza a se desfasura cu prilejul inaugurării Casei memoriale “Artur Silvestri”, se numara si lansarea cartii sale, intitulata “Artur Silvestri – Vocatia Caii Singuratice”, volum ingrijit si coordonat de Mariana Braescu Silvestri, aparut la Editura Carpathia Press. Unde mai pui ca urmează şi extraordinarul film documentar ce cuprinde manuscrise, carti, fotografii, imagini filmate in timpul vietii, apartinand celui acum disparut, toate comentate cu har si caldura, dar si cu o emotie inca indurerata de cea care i-a fost mai mult decat sotie, Mariana Braescu Silvestri, unde mai pui, asadar, ca un astfel de documentar, ce dureaza aproximativ o ora, este semnat tot Cleopatra Lorintiu. Si sa n-ai emotii ? Nu, Cleopatra ( pentru prieteni, Cleo ), dezinvolta si stapana pe sine, nu pare sa aiba cel putin acele emotii pe care doar incepatorii le au, prin imacularea oricarui inceput.

Dar pe cine mai vad eu aici ?  Nu cumva pe cunoscutul si apreciatul eminescolog prof.univ.dr. Nicolae (pentru prieteni, Nae) Georgescu, insotit, desigur, de energica lui sotie, avocata Doina Rizea, directoarea Editurii “Floare Albastra”. Ei bine, ei vin acasa de acasa, adica din Bucuresti.

Ii mai recunosc pe prozatoarea Ioana Stuparu, pe criticul, istoricul literar si poetul Florentin Popescu, pe jurnalista Rodica Avram si, desigur, nu in ultimul rand, pe Teodora Mindru si pe Maria Anghel, cele care ne insotesc din partea conducerii ARP. Dupa fotografiile care stau alaturi de scrierile lor din revistele on-line, ii mai dibuiesc pe Cezarina Adamescu si pe parintele Alexandru Stanciulescu Barda, pe acesta din urma avand prilejul sa-l cunosc mai bine, zic eu, gratie dialogurilor pline de miez  pe care le-am purtat atat cu domnia sa cat si cu profesorul Nicolae Georgescu ori cu diplomatul si poetul Theodor Rapan, in timpul calatoriei spre Olimpul Romanilor. Tot acum ii cunosc pe Carmen Preda, jurnalista, pe Tudor Stoica, pe preotul Teofil Bradea, pe Sabin Bodea, directorul revistei “Viata de pretutindeni”. Cu Nicolae Panaite de la Iasi, directorul Editurii “Alfa”, am stat alaturi la masa de pomenire si am depanat amintiri, intrucat nu ne-am vazut de aproape treizeci de ani, desi l-am recunoscut cum l-am zarit, deoarece peste el, prin nu se stie ce miracol, timpul nu parea a fi trecut.

La aceeasi masa, vis-a-vis de mine, parca fixandu-ma cu o privire mustratoare

si usor ironica, sta doamna doctor in medicina alternativa, scriitoarea Elena Armenescu, asezata acolo, probabil, de Ingerul meu pazitor, pentru a o face sa ma impiedice, fie si doar cu privirea, fie si involuntar, sa  ma impiedice, zic, a sari calul in timpul mesei,

ametita fiind de miresmele si aromele anumitor bucate. Ce-i drept, nu cred ca a izbutit.

Pentru a comprima timpul care se grabea, dar si pentru a crea un anume suspense, secventele unor evenimente s-au desfasurat simultan cu ceremonialul mesei de pomenire. Asa se face ca Premiile ARP au fost anuntate in timpul mesei. Au fost rostite doua nume celebre: cel al eseistului si al criticului de arta Valentin Ciuca si cel al profesorului universitar Catalin Bordeianu, directorul Bibliotecii Judetene “Gheorghe Asachi” din Iasi. Acesta din urma a fost premiat pentru lucrarea sa de patrimoniu, in 5 volume, “Petre Andrei – Opere”, aparuta la Editura Princeps Edit, 2008, Iasi. Tot acum este anuntata prezenta printre noi a presedintelui Asociatiei Scriitorilor Israielieni de Limba Romana, poetul si jurnalistul Shaul Carmel.

Pe Maria Vaida de la Cluj, dar si pe Lucia Olaru Nenati de la Botosani, pe Geo

Calugaru si pe multi altii, scriitori si oameni de cultura, i-am vazut ori i-am revazut

acolo sus, la picioarele Troitei, sculptata in Maramures, ridicata si sfintita in fata

Casei memoriale “Artur Silvestri”, de la poalele cu mireasma de brad si de rasina

ale Ceahlaului, unde harul si rugaciunile inaltate spre cer ale celor cinci preoti care

au savarsit slujba de sfintire au facut sa coboare Duhul Sfant asupra Crucii mantuitoare si a apei cu care au fost stropiti, spre purificare, toti cei de fata, sateni si invitati deopotriva, o mica parte, ce-i drept, din marea si profunda Romanie Tainica, in care, din cand in cand, ne place sa ne scufundam sau, dimpotriva, sa ne inaltam, pentru a absorbi energiile ei nevazute.

Dar, ca sa ajungem aici, a trebuit sa facem calatoria initiatica, fiecare cu sinea sa, calatorie care, dupa cum bine se stie, nu e lipsita de praguri si de incercari. Asadar, am strabatut drumul lung si anevoios de la Bucuresti la Ceahlau in cele doua microbuze ca si cum l-am fi strabatut in sinea profunda a noastra pe jos, desi, in aparenta, n-am facut decat sa ne zdruncinam nitel viscerele prin hartoapele si serpentinele nenumarate pe care le-am intalnit in cale, prin luminile neasteptate si prin intunericul gros de care ne-am izbit, prin piedicile vazute si nevazute dinlauntrul si dinafara noastra, prin ploaia care ne-a insotit tot timpul cat am calatorit, aidoma unui plans bacovian al materiei, care, insa, a avut si un efect benefic, stramutandu-ne privirea dinspre inafara superficiala inspre inlauntrul nebanuit si – cum altfel ? – profund, obligandu-ne sa parcurgem traseul interior,

mult mai dificil decat cel exterior, pentru a putea fi primiti macar la poalele Olimpului Romanilor, acolo unde, in atmosfera rarefiata, doar spiritele adevarate sunt acceptate. Impostura, imitatiile si falsurile de orice fel sunt ejectate fara drept de apel.

2 iunie 2009

NASTASIA MANIU