ARTUR SILVESTRI

Ne-am cunoscut cu Artur Silvestri în anul 1994, la Restaurant – Cazino Bucur, unde Mariana Brăescu (mama lui Ingrid, prietena fiului nostru Radu) lansa primul număr al revistei Bucharest by Night În scurt timp, am legat cu Artur şi Mariana o prietenie adevărată, atât de strânsă încât, în anul 2000, la căsătoria copiilor Radu şi Ingrid, se putea crede că noi i-am adus împreuna şi nu că întâlnirea noastră s-a datorat lor. E ceea ce a remarcat Mariana şi o credem şi noi.

Pentru că prin această căsătorie ne-am şi înrudit, ne-am simţit şi mai aproape unii de alţii; am avut certitudinea că bunul Dumnezeu ne-a adus împreună şi ne-am bucurat din plin de această şansă.

Întâlnirile noastre cu Artur erau o relaxare, o tihnă şi o voluptoasă dorinţă de a-l provoca să ne împărtăşească din multele informaţii pe care le avea despre toţi şi despre toate. Nu conteneam să-l întreb sau să-i cer sfatul, după care îl ascultam cuminte şi simţeam satisfacţia că am mai lămurit ceva. Ne încânta cu povestiri despre mânăstiri şi ctitori, despre un Bucureşti de altădată, cu case boiereşti, cu arhitectură frumoasă, ridicate de arhitecţi renumiţi, oameni de gust rafinat, care nu au dorit să epateze, ci să mărească valoarea patrimoniului naţional. Artur era, de fapt, dincolo de erudiţie, un adevărat patriot, din care cauză se inflama ori de câte ori venea vorba despre oamenii care nu au apreciat şi nu au respectat aceste valori, care stricau cu bună ştiinţă sau din ignoranţă înfăţişarea unor imobile de patrimoniu, a unor străzi cu istorie, a Bucureştiului, în general.

Într-o duminică petrecută ca de obicei împreună cu copiii şi nepoatele, Artur ne-a cerut îngăduinţa să decalăm puţin programul deja stabilit şi ne-a dus la Mânăstirea Darvari, o minunăţie pe care nu am ştiut-o şi nu aş fi ghicit-o în mijlocul Capitalei.

De câte ori ne pregătea câte o surpriză plăcută, ne privea şugubăţ şi, când îl copleşeam cu mulţumirile noastre pentru ceea ce ne-a mai arătat sau ne-a dezvăluit, spunea simplu: „Nu-i aşa că merita?”

Am avut bucuria (eu şi soţul meu) să plecăm împreună cu Artur şi Mariana şi să petrecem zile minunate în staţiunea Albena din Bulgaria. Pe litoralul bulgar am vizitat Balcic şi Varna, am fost pe plajă la Nisipurile de Aur şi ne-am propus să revenim, ceea ce am şi făcut.

Pentru că, mergând în Bulgaria, spre Albena, treceam mereu Dunărea cu bacul la Călăraşi, Artur şi-a făcut prieteni toţi câinii de la îmbarcarea pe bac şi nu uita să-şi ia provizii şi să-i hrănească; pe malul mării, seara, hrănea cu pâine şi cu boabe porumbeii şi albatroşii. El iubea foarte mult animalele, păsările şi era foarte iritat de cei ce răneau cu răutate fiinţele acestea fără ajutor.

Era emoţionant să vezi cum se bucura Artur copilăreşte de confortul simplu, de atmosfera liniştită în care nu ne agresau „fiţe” sau muzică de prost gust dată la tonalitate insuportabilă, cum aprecia abilitatea vecinilor bulgari de a-şi atrage turiştii. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult fost că am realizat că nu locul era important, ci modul cum Artur ştia să preţuiască lucrurile. Eram uimită cum se impunea fără efort, cum ştia să-şi atragă oamenii, chiar personalul de serviciu din micile restaurante, oameni care deja îl recunoşteau şi îl serveau cu respect.

Au fost clipe minunate şi nu încetez să regret că nu se vor mai repeta. A fost timpul când, dincolo de tema scriitorului, impresionat de locuri şi fiinţe – oameni, păsări, animale – Artur a scris o carte încântătoare^[1], pe care o citesc şi recitesc cu multă emoţie.

În vara anului 2008 am avut plăcerea să-i întâlnesc pe Mariana şi pe Artur în sudul Franţei, ocazie de a admira împreuna multe obiecte de artă create cu trudă şi dragoste de artişti necunoscuţi, pe care urmaşii au ştiut să le păstreze şi să le preţuiască cum se cuvine. Era o temă pe care Artur o aducea mereu în discuţie din cauza mâhnirii că noi, românii, nu ne comportăm la fel. Avea o sensibilitate deosebită la tot ceea ce era frumos şi avea multe reproşuri spuse sau nespuse la tot ceea ce-l rănea prin indiferenţa faţă de frumos sau prin urâţirea voită a unor opere.

De altfel, când se întorceau ei sau noi din călătoriile în ţări străine, ne întâlneam, povesteam şi comentam cu regret faptul că nu se respectă şi la noi tradiţiile, valorile istorice şi culturale, că înţelesul libertăţii dorite de noi a rămas atât de diferit de realitate.

Nu pot să nu amintesc despre gentileţea lui Artur, care îi venea de undeva din interior, din sine, despre mulţumirea care i se citea pe chip când îţi făcea o bucurie, despre răbdarea îngerească cu care îţi asculta păsurile şi căuta să-ţi dea cele mai bune sfaturi.

Artur a fost omul cu care era minunat să-ţi creezi tabieturi şi acesta este un motiv în plus ca să-i simţim lipsa atât de mult! De multe ori, duminica sau în zile cu semnificaţie deosebită în familie, sărbători, prânzeam cu întreaga familie în oraş, după care Mariana spunea: „Cafeaua se bea la noi”. Ne adunam la ei acasă şi Artur pregătea meticulos cafeaua – cu sau fără lapte, după preferinţa fiecăruia –, apoi ne retrăgeam în biroul lui şi acolo, prin fum de ţigarete dezbăteam tot felul de probleme. Pentru soţul meu, Dan Atanasiu, avea întotdeauna la păstrare o ţigaretă de foi, marca lui preferată. Întâlnirile noastre se transformau în adevărate cenacluri, în care plutea parfumul cafelei pe care Artur o pregătea cu atât dichis şi din care se trata cu plăcere de mai multe ori pe zi.

Eram, de cele mai multe ori, pe aceeaşi lungime de undă, mai ales când vorbeam despre obiceiuri de demult şi de azi, despre oameni şi fapte de ieri şi de azi, despre ceea ce trebuie făcut pentru recivilizarea noastră. Vreau să spun că, atât eu cât şi soţul meu, nu pregetam să ne întâlnim cu Artur şi că ne lipsesc teribil aceste discuţii cu un om ce a dovedit profunde cunoştinţe, un fler deosebit în modul de desfăşurare a unor evenimente ce aveau să vină şi care era de o delicateţe fără margini.

Îmi amintesc un revelion petrecut cu Mariana şi Artur, la ei acasă când, după venirea Noului An, am stat la discuţii până dimineaţa, în timp ce afară, prin fereastră se vedea o imagine încântătoare, cu fulgi de zăpadă ce cădeau pe un copac luminat! Am făcut mai multe fotografii şi, astăzi, le privesc cu plăcere dar şi cu regretul că astfel de clipe nu se vor mai repeta.

În lunile septembrie şi octombrie 2008 ne-am tot văzut cu ocazia venirii în ţară a unor rude din Franţa, pe care le-am plimbat prin centrul istoric al Capitalei şi pe Calea Victoriei, comentând împreună cele văzute şi primind informaţii valoroase de la Artur, care era un expert în probleme imobiliare. Avem fotografii de la acea întâlnire, dar, în scris, ea a rămas în albumul lui Artur Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat, jurnalul acelor ultime zile fericite ale lui, publicat postum de Mariana[2].

Eram impresionaţi mereu cât de profund privea Artur toate aspectele din domeniul imobiliar, cât de mult studiase şi cât de informat era şi, mai ales, câtă dreptate s-a dovedit a avea în multe prognoze pe care le făcea.

Astăzi, dacă ar mai fi cu noi, ar avea trista satisfacţie să constate câtă dreptate a avut în multele sfaturi  prin care avertiza asupra urmărilor inevitabile ale excesului de creditare şi de creştere a preţurilor în imobiliare, fie ca invitat la diferite televiziuni, fie în articole din diverse publicaţii sau în cărţile sale pe teme imobiliare.

Artur iubea cărţile şi dorea ca oamenii să citească, de aceea ne vorbea cu bucurie despre donaţiile de carte pe care le-a făcut şi le-a încurajat, personal sau prin Asociaţia Biblioteci pentru sate.

Am citit şi citesc din cărţile scrise de el, citesc articole apărute în revistele electronice din Reţeaua culturală ARP şi-mi dau seama că tot ceea ce a creat cu dragoste, cu generozitate şi cu talent este apreciat de cei care l-au cunoscut cu adevărat, fie personal, fie numai prin scris. Mă bucur că este aşa şi mă minunez de cât de modest a ştiut să fie!

Ne lipseşte şi o să ne fie mereu dor de el, însă avem satisfacţia că am petrecut un timp împreună şi că memoria îl va păstra alături de noi aşa cum l-am cunoscut şi îndrăgit.

Dumnezeu să-l odihnească în pace.

MONICA şi DAN ATANASIU