Scriitoarea Clcopatra Lorinţiu propune o reconstituire a vieţii şi activităţii lui Artur Silvestri prin intermediul volumului “Vocaţia căii singuratice” apărut la Editura Carpathia. Cartea, prefaţată de Mariana Brăescu Silvestri, aduce prin intermediul poetei, personalitatea puternică a lui Artur Silvestri, conturată aşa cum simte, trăieşte şi conturează în gânduri Cleopatra Lorinţiu. Este marcantă frumuseţea prozelor scriitorului plecat un pic să se odihnească în lumea cu stele, cartea având menirea de a apropia sufletul nostru de inima operei silvestriene. Exegeza operei maestrului sesizează nucleul felului de a fi şi de a scrie: postmodemul neetichetărilor neînregimentării şi neclasiflcării.
Eseul „Vocaţia căii singuratice” surprinde, prin ochiul subiectiv, tot ceea ce înseamnă literatură adevărată, portretul psihologic al omului apreciat de mulţi, neînţeles de alţii, prin ţinuta lui morală aparte. Un om pentru oameni, un om pentru Dumnezeu, un om care nu va fi uitat prin opera gigantă, rămânând parte integrantă din istoria literaturii.
Cleopatra Lorinţiu ne face părtaşi la contopirea operei cu divinitatea, la frumuseţea nemuririi întruchipată în versul celest, la bucuria netrecătoare, la valoarea şi complexitatea credinţei, a dăruirii altruiste pentru litera scrisă şi pentru semeni. Citind cartea, facem cunoştinţă cu un răzvrătit cu un farmec uluitor pe care, din păcate, unii îl cunoaştem doar acum: Artur Silvestri.
Creator de instituţii şi de organizaţii profesionale, preşedinte al Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, al Asociaţiei Scriitorilor Creştini, preşedinte de onoare a Ligii Scriitorilor din România, autor a peste 200 de studii pe teme de istorie literară română, a peste 50 de cărţi şi 2500 de articole pe teme culturale, Artur Silvestri a fost, prin toată activitatea sa, un mare promotor de proiecte culturale şi sociale, puternic impregnate de un caracter spiritualist şi ataşat tradiţiei. Prin volumul Cleopatrei Lorinţiu, clipa se opreşte pentru a reda, aşa cum se cuvine, opera maestrului prin redarea acesteia de către Cleopatra Lorinţiu devine încă o dată un balsam pentru nemurire.
La rândul lui, poetul Alexandru Florin Ţene scoate, prin intermediul editurii on-line „Semănătorul”, volumul de versuri „Ziua a 7-a după Artur” în memoria scriitorului, filozofului şi promotorului cultural dispărut dintre noi, Artur Silvestri. Cei doi
gemeni, timpul şi spaţiul, se împletesc perfect într-o lume a literelor, aici, pe pământ, dincolo toate stând altfel pentru că nu se mai cunoaşte viersul şi nici “muzică celestă relativă”. Artur Silvestri apare într-o caracterizare care îl înfăţişează ca un luceafăr: „Aurul zilei îi acoperă fruntea înstelată de gânduri/ Iubire pentru neam şi lumină în cuvânt”. Continuând acelaşi registru, Ţene îl readuce pe scriitor în matca pământului, de acolo de unde îşi trage seva: „Brazda ţării în care clocoteşte sângele străbunilor/ Ţi-a deschis calea/ Spre lumina întoarcerii în bine”.
Moartea nu este văzută ca o tragedie, ci ca o parte firească a continuării vieţii: „Moartea s-a strecurat în somn/ Ai trecut pe malul celălalt/ în lumină”. De altfel, lumina însoţeşte fiecare vers scris într-un ton liric, pe alocuri exaltând a bucurie, pe alocuri cadenţând tristeţea. Legătura dintre cei doi scriitori este puternică, fapt oglindit şi de versurile închinate celui dispărut: „Vesteam minunea prieteniei noastre/ Sunt raza luminii din cuvânt”. Artur este văzut printr-o picătură de ploaie care spală orice urmă de îndoială privind nemurirea acestuia, ducându-ne cu gândul la băile de lumină care „ne transformă în mesteceni”, care îşi vor lua din nou esenţa vieţii din pământul primordial. “Zilnic sorbeai din apa lui Hristos”, spune unul dintre versurile care îl plasează pe Silvestri în rândul celor drepţi pentru care rugăciunea zilei îşi arată rodul, iar speranţa binelui devine certitudine. „Vulnerabilele stări de lună şi de soare/ Sub care alunecă fregate de idei/ Le dedic lui Artur/ Când plâng în mine cohortele de miei” este strofa care sugerează motivul înfăptuirii acestui volum pentru că Artur Silvestri a fost, pentru cultura românească, un luminator al drumului post-modern.
Convins că “Poeţii nu mor niciodată/ Ei doar îşi odihnesc zborul” poetul spune că destinul este cel care ne face să coborâm treptat în noi „pe frânghii de lumină”, adică să ne identificăm şi să reuşim să avem „eterne vorbe încolţite-n brazdă”, adică scrisul să devină operă, iar opera să încolţească spre nemurire.
MENUŢ MAXIMINIAN
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
