Îi spuneam, mai ales în ultimul timp, cu o admiraţie plină de îngrijorare că nu apuc să citesc cât scrie şi cât editează. Şi el era foarte îngrijorat, dar era îngrijorat şi se temea că nu va apuca să scrie şi să publice nu cât îşi dorea, dar măcar proiectele principale. Era din ce în ce mai obsedat de această idee şi lucra din ce în ce mai înfrigurat. Deschisese şantiere vaste, pe enorm de multe direcţii. Proiectul lui era ca un stejar care cu cât creşte cu atât se ramifică. Nu era pentru puterile unui om ci mai degrabă pentru un minister. Dar el era un singur om. Lucra de dimineaţă, de la ora 10 şi cel mai adesea până la 2 noaptea, de multe ori chiar şi mai târziu.
Boala a lovit pe neaşteptate şi nu a dat semne decât atunci când era foarte târziu. Prea târziu. Abia atunci a recunoscut: „am lucrat mult, mult prea mult“. Dar şi la spital tot asta îşi dorea, să se reîntoarcă la scris. A cerut cărţi, laptopul. Nu i se părea nimic mai înspăimântător decât să i se ia capacitatea de a scrie.
Nu a ajuns să trăiască această spaimă. Sfârşitul a venit repede, năucitor de repede, la trei săptămâni după diagnostic, la Viena, într-una din cele mai bune clinici din lume. Dumnezeu nu i-a dat suferinţă îndelungată. I-a dat tărie şi o seninătate de înger.
Am crezut că pot să-l ajut în această luptă cu boala editând în grabă şi în mare secret o carte despre el. Dar nu a apucat să vadă nici măcar coperta. În câteva zile avea să se stingă în braţele mele în dimineaţa zilei de Sfântul Andrei. Paginile ce trebuiau publicate pentru încurajarea lui au devenit epitafuri.
Din clipa aceea mi-am dat seama că pe umerii mei rămâne povara sfântă de a nu lăsa în uitare numele, opera, jertfa lui culturală. In memoriam Artur Silvestri voi alcătui şi publica anul acesta patru cărţi. Prima dintre ele apare acum. Încerc, mă străduiesc, să nu răzbată în aceste rânduri durerea pentru cel pe care l-am iubit şi care m-a adorat timp de 25 de ani. E în sipetul inimii mele.
Aici vreau să scriu doar despre datorie. Extraordinara emoţie şi solidaritate intelectuală şi preţuirea pe care sute şi sute de oameni le-au exprimat în scrisori, articole, telefoane, mesaje pe internet, preţuirea de care se bucura în rândul celor pentru care a scris, arată că jertfa sa nu a fost zadarnică. Ceea ce a rezultat este o carte a emoţiei. Le mulţumesc cu multă recunoştiinţă tuturor celor cuprinşi în această carte cât şi în cărţile viitoare, celor care au scris şi celor care vor scrie, celor care l-au plâns, celor care l-au citit sau celor care vor parcurge cu luare aminte această carte.
Dar toţi, indiferent că i-am fost mai aproape sau dacă l-am cunoscut doar din scris, vom fi încredinţaţi că nu trebuie lăsată nici o faptă bună să se piardă fără a fi preţuită. A făcut atâtea pentru atâţia oameni jertfindu-se în ultimii ani ai vieţii sale nedrept de scurte cu sentimentul misiunii pe care o avea de îndeplinit. Este momentul să întoarcem fapta bună, să nu uităm jertfa lui şi să-l redăm posterităţii pe cel care cu atâta dăruire şi-a însuşit de la înaintaşi modelul Omului Mare. Despre acestea trebuie să pomenim. Pentru că, spunea el, doar uitarea este moartea definitivă. Şi uitarea trebuie să rămână un blestem.
MARIANA BRĂESCU SILVESTRI




____________________________
___________________________________

_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________