ARTUR SILVESTRI

Pe 8 noiembrie, la sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a avut loc, prin grija D-nei Mariana Braescu – Silvestri, în satul cuibărit în la poalele Ceahlăului, un eveniment ce completează multele manifestări dedicate memoriei marelui om de cultură română şi universală, Artur Silvestri – sfinţirea monumentului comemorativ ce ilustrează chipul marelui dispărut, dar şi încrustarea in piatră a mărturisirii de credinţă literară a scriitorului, care, după cum spune şi această placă – a trăit pentru-a scrie „o carte şi încă una, şi încă una” – pentru că aceasta i-a fost misiunea principală pentru care a trăit, după propria-i mărturisire.

Alături de Doamna Mariana brăescu Silvestri a fost şi D-na Teodora Mindru, coordonator editorial general al Intermundus-Media, dar şi cunoscuta poetă Carolina Ilina, ca şi alţi câţiva colaboratori.

Am avut bucuria de a face şi eu această călătorie până  în locul cel mai drag de pe pământ Maestrului Artur Silvestri Ceahlăul, pe care acesta-l considera punctul cu încărcătura sacră maximă, nucleul din care iradiază, din timpuri imemoriale spiritualitatea înaltă  şi înălţătoare a  neamului nostru, locuitor al Daciei Mari dintotdeauna.

Acolo între munţi, strămoşii locuitorilor satului cu acelaşi nume, Ceahlau, , cu sute de ani în urmă au durat în lemn o bisericuţă cu hramul sfinţilor amintiţi, în al cărui ţintirim hodinesc toţi cei dragi, de la care au deprins învăţături ce se pierd în negura veacurilor, prin care dau slavă lui Dumnezeu, ori îi mulţumesc pentru că i-a aşezat in acest tărâm sfinţit de marii preoţi din timpurile fără timp, ori de sihaştri, care – spun unii localnici – încă se mai nevoiesc în locuri tăinuite de munţii acoperiţi de codri adânci, şi azi.

Pe aceste cărări binecuvântate de Dumnezeu şi-a purtat paşii  şi gândurile şi Gabriel Artur Silvestri care şi-a zidit încă din timpul vieţii un monument nepieritor – prin fapte ce  nu pot fi atinse de vânturi, de ploi, de cutremure, ori de năvăliri, de ape ori de foc, căci ele sunt înscrise într-o dimensiune spirituală concretizată în sute de cărţi, în mii de studii, în fapte de credinţă şi de iubire pentru aproapele, despre care n-a vorbit niciodată.

Dăruit cu multe haruri, Artur Silvestri a crezut în valorile spirituale ale neamului său, aşa cum a crezut în Dumnezeu, a cetit semne lăcătuite până la el, descifrând scrieri străvechi, dezlegând taine ale, aparent, tăcutului munte Ceahlăul, cu stânci ce închipuie şi azi stranii figuri umane, ori imitând alcătuiri de păsări, cu brazi foşnitori, care pentru Artur Silvestri aveau grai şi suflet, cu care comunica, care-l inspirau şi-l înduhovniceau, Ceahlăul pe care-l considera Muntele Sacru Originar al daco-românilor.

Am trăit în această lungă călătorie sentimentul ucenicului care merge pe urmele paşilor Maestrului. L-am simţit mereu alături.

Îl vedeam aievea călcând uşor, observând mişcarea vântului prins în legănatul crengilor de brad, privind soarele cum coboară deasupra munţilor din spatele casei lui mult dragi, străluminând-o pentru câteva clipe,  învelită în conturul ei, de razele  ce se ascundeau treptat în umbra care-l predispunea la reflecţie, urcând sau coborând relaxat, dispus să observe şi să interiorizeze toată natura în complexitatea manifestărilor ei exterioare, pe drumuşorul forestier, ce duce înspre munţii mari, aparent înspăimântători prin grandoarea lor.

Pe-acolo am păşit cu emoţie şi cu evlavie.

Mai întâi, însă m-am oprit înaintea ansamblului comemorativ din faţa casei – un omagiu şi o dovadă menită a rămâne peste timpuri a celui care ştia şi credea în Puterile Cereşti, care ne-a menţinut neamul, dar şi în obligaţia de a vorbi şi, mai ales, de a scrie despre el, căci Artur Silvestri a fost acela care a rupt-după cum spunea el însuşi‚ „îndătinarea acestui neam” de a nu consemna ceea ce însemnau evenimente şi fapte, nelăsând urme-document, pentru cei ce vor veni.

Troiţa monumentală din stejar cioplit cu sudoare şi în rugăciune de meşterul maramureşan, duce spre cer sufletul celui pomenit aici, Gabriel Artur, amintind tuturor celor ce se opresc că aici a vieţuit un înţelept al neamului care şi-a legat existenţa de ţărână,  într-o permanenţă, de cea cerească.

Cercetând în adâncurile istoriei, în semnele tainice săpate în stânci sau în izvoare, în doinele inspirate de  veşnicul murmur melodios al Bistricioarei, ori în chipurile şi datinile oamenilor, în viaţa cotidiană, înţelesurile ascunse şi adevărate pe care le-a prins în cărţile şi studiile nenumărate, dovezi ale trecerii cu folos şi destinate a rămâne  peste veacuri ale unui iniţiat, Artur Silvestri s-a desăvârşit în cunoaştere – a fost, un iniţiat, urmaş al înţelepţilor, care cu mii de ani în urmă descifrau aceleaşi semne, lăsate cu grijă moştenire numai celor aleşi, vrednici a le înţelege, şi, mai ales, a le transmite neştirbite.

În acest ansamblu ridicat prin grija  şi dragostea Doamnei sale, nu lipseşte cartea de marmură deschisă – o invitaţie care trimite la monumentul de alături ce reprezintă chipul Maestrului, în care piatra păstrează mărturisirea de credinţă a marelui cărturar şi filosof – aceea‚ „de a scrie o carte şi încă una”, şi mereu altele, înţelegându-şi menirea şi rostul pe acest pământ în legătură cu fapta scrisului, de care şi-a condiţionat existenţa, nu pentru glorie, nu pentru onoruri, ci pentru nemurirea neamului său.

Acest ansamblu care prinde într-o metaforă materială, concretă, esenţa fiinţială a Omului Mare, pe care-l ilustrează, este aşezată la drum, neîngrădită de nimic, cu trepte ce invită orice trecător să se oprească, să se apropie şi să afle că un strălucit reprezentant al spiritului românesc marchează faptul că din pământul sfânt al acestei ţări se ridică şi azi patriarhii contemporani, pe care-i întâlneşti nu neapărat pe marele bulevarde, ci şi în inima  pământului strămoşesc, de unde au pornit izvoarele spirituale spre toate zările acestuia, din milenii în milenii.

La slujba de pomenire a celui care purta  şi numele Sf. Arhanghel Gavriil, am văzut-o pe Doamna Mariana Silvestri printre săteni, integrată  perfect locului şi spiritului,  păstrate în rânduielile de demult, adoptată ca pe cineva de-al lor, cu uşurinţă, mândri că în satul lor a adăstat un alt sfânt, căci despre Maestrul Artur oamenii vorbesc ca despre un om bun darnic, blajin şi modest – ca despre un sfânt pelerin venit de undeva, dintr-un tărâm miraculos.

Pentru acest moment sacru, biserica s-a dovedit neîncăpătoare. Ruga preotului pentru cel dus se înălţa spre bolta ce ţine sfânta cruce, care trimitea lumina cântării veşnicei pomeniri spre  zările cereşti.

Preotul Irina, în veşmintele de sărbătoare, în fața de Doamnei Silvestri  şi a mulțimii ce împlinea datina pomenirii‚ „din veac în veac” a semenilor strămutaţi la Domnul, a devenit dintr-odată o verigă dintr-un un lanţ viu, ce-l vedeam ca prin ceaţă, până în adâncurile abisale ale existenţei, şi care nu s-a rupt niciodată.

Aşa mi i-am închipuit pe toţi înaintaşii, preoţii munţilor mari ai lui Dumnezeu şi atunci când s-a sfinţit şi monumentul ce  înveşniceşte chipul  celui pomenit – Gabriel-Artur.

Cu sfială şi cu emoţie s-a apropiat rând pe rând, de acest loc, fiecare persoană din mulţimea de localnici care ascultau în tăcere şi cu evlavie glasul preotului, ce aducea în amintire numele celui dispărut, într-o rugă colectivă.

Pomenirea s-a făcut după datină, cu colivă, colac şi vin, dar şi cu cărţi, sute de cărţi aşezate  în teancuri direct pe trepte, la îndemâna. Să ia fiecare  fără îngrădire şi  nu numai cărţi ci şi CD-uri în care este prezenţa vie şi covârşitoare a Profesorului.

Deşi invitaţi să-şi primească cuvenita jertfă de hrană, pachețelele special pregătite, coliva si vin, pentru sufletul celui plecat, nimeni nu s-a îndreptat înspre coşurile pline, ci mai întâi spre cărţi. Am văzut femei, bărbaţi de toate vârstele şi copii, oameni simpli,  luând câte 2-3 şi chiar şi mai multe.

M-am amestecat printre ei. Îi auzeam  spunând  de cât respect s-a bucurat Maestrul. O femeie mi-a mărturisit că, deşi a mai luat şi cu altă ocazie cărţi ale Profesorului, mă roagă să-i aduc eu câteva pentru, că pe cele avute i le-a luat fratele său, cadru universitar, şi că-şi doreşte să mai citească din ele. Alta  spunea că mai are din cărţile primite în dar, pe care le ţine la capătul patului, lângă Biblie, şi că şi-ar dori câteva din cele noi.

Spre deosebire de scenele groteşti, pe care prea adesea le vedem la televizor, în care mulţimile se-nghesuie pentru un covrig, aici am recunoscut bunul simţ, respectarea cu sfinţenie a rânduielilor arhaice, ce ţin de conştiinţa valorilor, pe primul plan fiind cele ale spiritului, credinţa adevărată, nu numai clamată, ci mai ales, trăită, respectarea legilor  scrise şi mai ales nescrise, dar mai tari ca piatra  ce duc la respectul pentru tot ce a creat Dumnezeu.

În sala unde sătenii au participat la masa de pomenire, D-na Mariana Brăescu–Silvestri a proiectat filmul documentar Remember Artur Silvestri-”Noi suntem România Tainică ” ,  realizat de Cleopatra Lorințiu şi difuzat sâmbătă, 31 octombrie 2009, ora 7(dimineața), pe postul TVR 3,  în cadrul emisiunii  ”Spirit si credință”.

Filmările au fost realizate în Bucureşti, în biroul lui Artur Silvestri dar şi la Mânăstirea Pasărea, la mormântul lui.

În film, despre cel rămas viu în amintirea tuturor a vorbit cu căldură şi admiraţie  PS Vincenţiu,  Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor evocând latura mai puţin cunoscută a Maestrului, legată de adevărate prietenii cu mari personalităţi din lumea bisericii, precum mitropolitul Nestor Vornicescu, apoi, cu mare admirație pentru personalitatea lui Artur Silvestri a vorbit şi pr.dr.Alexandru Stănciulescu Bârda.

Prezenţa vie, pe ecran a celui pomenit (filmat la o festivitate de premiere ARP), imaginile cu icoane din frescele bisericeşti, muzica  sacră, au indus o atmosferă cu un un efect  surprinzător – ca la un semn, toți au aprins mulţimea de lumânări ce formau pe mijlocul meselor o cale de lumină pe care păşeau vorbele şi chipul Profesorului.

Nu se auzea nici-o vorbă, dar se  putea vedea strălucirea lacrimilor celor prezenţi – ofrandă de recunoştinţă.

Încet, încet, odată cu topirea luminilor s-a estompat şi figura Maestrului, confundându-se cu umbra munţilor ce începuse a se arăta pe crestele înalte.

Am avut  în aceste clipe revelaţia existenţei reale a acelei Românii Tainice în care a crezut atât demult Artur Silvestri

A trecut un an  de la plecarea celui ce-şi iubea semenul mai mult decât pe sine, dar nici aici, în Ceahlău şi nici în inima celor peste 1000 de colaboratori, unii prieteni mai apropiaţi, alţii văzuţi sau numai cunoscuţi prin scrisori, ori telefoane, va rămâne un punct de reper,  Magistrul căruia i te adresezi, aşteptând răspuns la multe întrebări, pe care altădată le descifra cu înţelepciune şi cu tact, sugerând sau direcţionând spre răspunsuri, pe care să le găsească cel interesat.

Prin tot ce a însemnat şi înseamnă Artur Silvestri va rămâne în Panteonul spiritual al figurilor de excepţie, începând de la necunoscuţii iniţiaţi ai neamului, până la cei care au marcat infinitul, oprind clipa, prin ceea ce au lăsat moştenire, adăugând noi valori esenţei spiritului complex al unui neam, înveşnicit prin sfinţii săi, căruia, iată de un an i s-a mai adăugat încă unul, pregătit şi condus de Apostolul Andrei, acolo unde se va ruga în veacul veacurilor pentru toţi cei pe care i-a iubit şi pe care i-a nemurit, căutând cu îndârjire şi jertfă rădăcinile nobile ale neamului său şi relevând spiritualitatea înaltă, venită din fântânile nesecate ale trecutului, aducându-le la lumină, justificând credinţa sa în existenţa cu adevărat a ceea ce însuşi numea România Tainică, România Nemuritoare.

Prof. MARIA CIORNEI