Stăteam deunăzi şi reciteam câteva dintre scrierile marelui om şi cărturar numit Artur Silvestri. Trebuie să recunosc că îl redescoperisem pe Artur Silvestri, de curând, într-o căutare furibundă, plină de furie oarbă de găsire a unor valori, a unor repere, a unor oameni, pentru care viaţa este echivalentă scrisului. Am găsit în cărţile domniei sale, o deosebită frământare, a unui om, pentru care scrisul era un demers catarsic, pentru care plăcerea de a scrie era egalată doar de sentimentul de a fi viu, de a trăi. Operele domnului Artur Silvestri sunt pline de sensuri profunde, care denotă metamorfoza sufletului său nobil în cerneala devenită sacră a peniţei sale cărturăreşti. Am redescoperit un adevărat cărturar, un om cu adevărat cult, dar neatins de „fiţele ” caracteristice spiritelor mărunte, neumbrit de mândriile şi orgoliile, de multe ori nejustificate. Am întâlnit în scrierile sale, dincolo de muzicile sublime pe care ţi le inspiră un „Perpetuum mobile”, pe omul Artur Silvestri. Pe acel om care iubeşte şi ştie să se facă iubit şi acest lucru îl dovedeşte devotamentul şi dragostea cu care îl înconjoară, ca o muceniţă plină de trudă şi neobosită odihnă, doamna sa Mariana Brăescu Silvestri. Este extraordinar ceea ce a reuşit şi încă mai reuşeşte să facă pentru literatura română şi nu numai. Este impresionantă dimensiunea operei sale, amploarea pe care a reuşit să o ia „fenomenul Artur Silvestri” – de fapt acea „Românie tainică”, pe care a dorit să o vadă prosperă. Simpla prezenţă a domniei sale ne dezvăluia carisma un „suflet tainic”, pentru care şi momentele de tăcere erau pline de strigătele vântului, de chemarea zorilor, de călătoria stelelor sau de frumuseţea unor flori vii – numite simţăminte. Flori pe care domnul Artur Silvestri, le-a cules cu mucenicie, de multe ori stropite cu noroiul neştiinţei celor din jur, a imposibilităţii înţelegerii mesajului său profund şi mobilizator.
Probabil că veţi întreba ce nu s-a scris despre Artur Silvestri? Probabil că s-a scris aproape totul dar, niciodată un cuvânt, un miez de adevăr şi o umilă penitenţă făcută sufletului său nobil, nu este de ajuns. Poate că niciodată nu vom reuşi să cuprindem cu raţiunea (poate doar cu sufletul) întreaga sa activitate, întregul său efort. Dar, cu siguranţă de sus – din Raiul cărturarilor (acolo unde mucenicii cărţi poartă hainele făcute din lumina propriilor scrieri), dragul nostru Artur ne priveşte cu ochii săi tainici, netezind drumul spre nemurire a unei „Românii Tainice”. Prin întreaga sa activitate, preluată şi dusă mai departe cu devotament unic de către soţia sa, Artur Silvestri este un mucenic al cuvântului, un deschizător de drumuri, un suflet care a ridicat scara cunoaşterii din adâncimile iadului neştiinţei, către lumina Raiului cunoaşterii. Există momente în viaţa fiecărui om, când dorul contopirii cu universul, îi induce acestuia o stare a desprinderii de lume, de real, de dispariţie fizică a sa, pentru totdeauna. Şi apoi pentru unii, flacăra sacră a vieţii se stinge înainte de o moarte fizică, de trecere în nefiinţă. Aş putea să spun – şi sunt ferm convins de acest lucru – că flacăra – de fapt torţa luminii lui Artur Silvestri – s-a aprins mai tare, odată cu dispariţia fizică a acestuia. Da, s-a aprins, ca să ne lumineze în continuare, să ne dăruiască din apa vie a cunoaşterii, să devină ea însăşi – apa vie a „României Tainice”.
Nu pot să nu închei, decât citând tristele reverberaţii ale dragei noastre Cezarina Adamescu, dar care conţin un foarte mare adevăr: “Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.” . Să urmăm pilda lui Artur Silvestri, făcând din opera sa, din activitatea sa, motive de reflecţie asupra condiţiei omului şi artistului, în lumea prezentă, care de cele mai multe ori nu este aşa cum ar trebui să fie. Să-i ridicăm în suflet catedrală, unui om catedrală, care poate, prin ochii săi – vitralii, pline de lumină şi culoare – ne priveşte şi ne vrea mai buni, mai umani, mai lucizi, mai adevăraţi.
STROIA A. GHEORGHE,
Adjud, august, 2010
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
