ARTUR SILVESTRI

Sunt veşti care-ţi vin şi care sunt ca un ade­vărat cataclism…Moartea lui Artur Silvestri e una dintre acestea.

Unele persoane ne par eterne, mai întâi prin prietenia care ne leagă, apoi chiar prin forţa ideilor care frizează ideea de eternitate. Oricare ar fi intensitatea speranţei în viaţa eternă, în Lumina Divină, dispariţia cuiva apropiat este o sfâşiere in­tensă, pe care o resimţi cu atât mai tare cu cât afi­nităţile pe care le-ai avut cu acea persoană au fost mai puternice.

Într-o asemenea stare de spirit eram când mi-a parvenit vestea morţii lui Artur Silvestri şi în aceeaşi clipă o sumedenie de amintiri au năvălit, venind din memorie.

Când ne-am întâlnit întâia oară, ne cunoşteam numai după nume şi după reputaţie. Mă găseam la Bucureşti şi participam la o reuniune care mă obo­sea de-o manieră inimaginabilă. Era una din acele pălăvrăgeli total inutile şi neproductive şi care nu doar că nu însemna vreo dialogare, dar, în plus, era o înşiruire de monologuri mai mult sau mai puţin coerente. Fiecare credea că ştie totul, ignorându-i pe ceilalţi. Suficienţa se adăuga incompetenţei, lo­curilor comune şi celor mai terne conformisme. Sub pretextul că regimul defunct era prezentat ca negativ, nu conta care alternativă, fie şi cea mai burlescă, era prezentată drept genială.

În această ambianţă imatură, noi eram două persoane care se enervau în tăcere, apoi sfârşiră prin a schimba priviri complice şi amuzate, deopo­trivă însă dezabuzate. Aveam să ne lămurim la ieşirea din reuniune că de fapt ne cunoşteam după nume.

Aşadar, am reluat ulterior legătura cu Artur Silvestri care avea să mă primească cu bunăvoinţă în cenaclul gânditorilor, susţinători ai revistelor, jur­nalelor şi publicaţiilor pe care el le anima.

În acest timp, euforia beată şi adeseori depla­sată acelui timp imediat post decembrist ’89 se transformase într-o decantare cu alură de dezilu­zie. Unii încercaseră să mă facă să cred te miri ce despre anii trecutului. Îi lăsam într-ale lor şi mă chiar amuza să văd până unde putea să ajungă ipocrizia unora.

Artur Silvestri ştia perfect că spre deosebire de toţi pseudo-experţii aşa zis occidentali şi de alţi «turişti politici», eu personal cunoşteam foarte bine şi din interior România, pe care o frecven­tasem încă din 1973. El acorda o mare importanţă viziunii pe care o aveam eu asupra acelor lucruri, viziune care poate că nu era infailibilă, dar era sinceră.

Criticile mele faţă de societatea materialistă uzurpată de acest substitut occidental şocau unii români care deveniseră dintr-o dată mai pro-occi­dentali decât se putea imagina (a se citi pro ameri­cani), cu toate că înainte nu făcuseră decât să profite de regimul precedent, într-o tăcută inerţie.

Dimpotrivă, cu Artur Silvestri ne-am regăsit iute într-o comuniune de gândire, conştienţi cum eram amândoi că soluţia nu era în nici una dintre cele două tabere, ci în elaborarea constantă şi conştientă a celei de-a treia variante.

Important nu era deci să ştii ce-ar fi zis şi ce-ar fi făcut unul şi altul în trecut, ci cum şi cu cine se poate construi un viitor demn de acest apelativ.

Şi unul şi altul poate că vom fi pierdut pe drum unele iluzii dar găsisem realitatea imensei provo­cări care se impusese în faţa Europei, Europa noastră, a civilizaţiei şi a culturii care-şi întinde ră­dăcinile într-o tradiţie multimilenară, fecundă, trans­cendentă şi structurată spiritual de un creşti­nism profund care nu datora nimic mitologiilor exogene. Nu era o cale uşoară şi criticile, uneori mai mult decât odioase, nu au întârziat să se abată, asupra dr. Artur Silvestri şi asupra mea, căci pen­tru unii, a gândi liber e posibil numai dacă te con­for­mezi vulgarităţii şi mediocrităţii ambiante, de multe ori încremenite pe scheme de gândire intrin­sec non-europene şi anti-europene.

Imensul merit al lui Artur Silvestri este acela de a fi elaborat o gândire coerentă, în care idealismul fecunda realismul şi vice versa. El îmbina inte­lec­tualismul şi profesionalismul probând astfel carac­terul concret al unei gândiri venite din ve­chimea timpului. Pasionat la nebunie de istorie, medie­valism, cercetări culturale şi identitare, disci­pol al unei gândiri proto-istorice, el reactualiza spiritul mioritic şi nu accepta ca patria sa să fie mânjită, mai cu seamă în numele unui naţionalism evanes­cent pervertit. Convingerile sale religioase nu erau rodul convenţiilor sau artificialului: el re­des­co­pe­rise cu adevărat propria credinţă şi o trăia cu since­ri­tate. Artur Silvestri înţelesese de altfel foarte repede că bătrânul «căutător al luminii» care sunt, parcursese, la rândul lui, aceeaşi cale.

Să fi visat noi să regăsim Tradiţia, să reînsufle­ţim ortodoxia, o revoluţie culturală sau o recuce­rire morală a clasicismului, futurismului sau archeo-fu­turismului? Întrebarea ar fi rău pusă! Le voiam pe toate… Şi ne sustrăgeam astfel oricărei clasificări (ceea ce eu am considerat totdeauna că este ferici­rea supremă !), ca să nu mai spun că unii ne agăţa­seră deja toate etichetele, una mai contradictorie ca alta! Asta reuşea să ne întărească şi mai tare convingerile.

Artur Silvestri era arhetipul omului multidi­men­sional şi părea destul de hazardat să identifici o ierarhie de valori în ceea ce îi era apropiat. Totul era Una, Unul era în Toate… Pasionat, competent, lucid, dar înţelegător faţă de ceilalţi, dr. Silvestri era un om de suflet înzestrat cu o mare sensibili­tate. Un om în stare să plângă moartea câinelui său creştea în ochii mei căci el îmi dovedea că nu întrerupsese antica legătură a armoniei Viului. Nu e vorba aici de sensibilitate, ci de sentiment.

Simţul său acut, accentuat al familiei, priete­niei, respectului, îl făcea probabil atipic într-o so­cie­tate în care egoismul şi amoralitatea domină şi stăpânesc, mână în mână cu marea finanţă, iar di­soluţia valorilor se însoţeşte cu cosmopolitismul ambiant ori indiferenţa.

Bântuit de noţiunea de VALOARE, Artur Silvestri o proba deopotrivă prin operele literare personale, cercetările sale şi erudiţia sa precum şi prin încurajările pe care le împărţea cu dărnicie autorilor pe care îi edita de mai mulţi ani. Mutatis mutandis, acţiunea sa era foarte aproape de cea a regretatului meu tată socru, maestrul sculptor Andrei Ostap, de asemenea «om de strălucire culturală» şi de energii spirituale.

A fost Artur Silvestri un eretic? Dar un adevărat gânditor este întotdeauna eretic pentru ceilalţi, dacă nu este, ar fi numai un repetitiv!

Ortodoxia nu înseamnă să repeţi la nesfârşit acelaşi lucru şi aceleaşi gesturi ci să actualizezi me­reu Tradiţia şi să să-ţi mărturiseşti credinţa în cir­cumstanţele prezentului şi viitorului, în condi­ţiile în care nu îţi renegi rădăcinile.

Am repetat fără contenire deopotrivă copiilor mei cât şi studenţilor mei că respectul nu se da­torează decât celui ce e respectabil, celor ce sunt res­pectabili, şi cu atât mai mult devin – respec­tân­du-se pe ei înşişi. Suntem aşadar, numeroşi cei care ne exprimăm cel mai profund respect pentru me­moria lui Artur Silvestri, pentru gândirea sa, pentru opera sa, pentru tot ceea ce a realizat. O ţară care nu i-ar acorda omagiul cuvenit unui asemenea fiu, ar pierde ipso facto, stima mea personală.

Această emoţie care m-a cuprins la moartea lui Artur Silvestri m-a împiedecat să scriu seci, impresonale notiţe biografice. Am preferat deci imprecisa spontaneitate a reflexiilor intimiste. Sper că cei apropiaţi lui n-or să mi-o ia în nume de rău.

Eu sunt sigur că voi comunica cu el în viaţa eternă de apoi, de aceea îi spun acum doar un «La revedere, Artur Silvestri».

Fie ca Domnul să înlesnească sufletului său să-şi ducă la capăt misiunea sa eternă iar nouă, să ne asumăm RECONQUISTA Europei nostre comune.

FRANCIS DESSART

Traducere din limba franceză Cleopatra Lorinţiu