Era o zi de sărbătoare, în casa unui prieten , coleg de facultate, cu lume multă, personalităţi culturale din diferite domenii. Gazda, Bucur Chiriac a văzut că ne-am oprit în fata aceluiaşi tablou , realizat de un pictor renumit şi a ţinut să ne facă cunoştinţă. Din acea seară, dialogul purtat cu profesorul, scriitorul Artur Silvestri s-a desfăşurat sub semnul unor idei creatore.
Chiar atunci i-am propus, l-am invitat să gândim împreună o ediţie de o ora a unei emisiuni, ce o realizam la Radiodifuziunea Română.
Aşa s-a născut şi dialogul acestei convorbiri, din paginile cărţii
“Nu suntem singuri”. Au fost apoi două întâlniri de lucru în fostul birou al său din strada Ciprian Porumbescu. Mă impresiona meticulozitatea pregătirii unei pagini scrise, felul cum rânduia totul, pentru ca fiecare filă să rămână ca “document împotriva uitării”. Era preocupat şi dorea să înlăture incapacitatea noastră de a păstra , împotrivindu-se ”acestui spirit risipitor ce ne caracteriză”.
Parcă-i stătea pe umeri biblioteca ticsită din spatele său, ca o dulce povară, de care, parcă, era “lipit” ca să nu se piardă nimic. Ca şi de biroul plin de mape cu proiecte începute.
Aşa am aflat despre corespondenta primită de la diferitele personalităţi. Şi mi-a arătat teancul de scrisori de la Mircea Eliade.
O mină de aur. Le păstra cu religiozitate, ca să le restituie omenirii. Un proiect ce viza şi alte tulburătoare mărturii de la “Oamenii Mari ce au trăit în lumea largă”. Avea o grabă, o responsabilitate de a le face cunoscute. Nici acum nu ştiu, cât a reuşit să ne “restituie” din acele comori.
Ne-am revăzut apoi, când i-am spus că plec la Sibiu. Aveam programat un interviu cu mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală. Aveau o relaţie specială, bazată pe respect şi pe o admiraţie reciprocă. Îl venera pe Vlădica, pentru tot ce realizase la Sâmbăta de Sus, pentru cum le “rânduise” pe toate, acolo, în marea bibliotecă: manuscrise, epistole, documente preţioase, “pentru postumitate”.
Îi mărturisisem temerea mea, că nu mai am alt timp al aşteptării. Era foarte bolnav şi în vara acelui an, când ne-a părăsit, Sfinţia Sa mi-a acordat ultimul interviu. Era un privilegiu al soartei, o binecuvântare , o ultimă “restituire”de comori neîmpărtăşite.
Dacă aş fi vrut să mai ştiu unele lucruri? Multe întrebări aş mai fi dorit să-i adresez, dar mereu eram stânjenită şi conştientă de faptul că îi răpeam timp preţios. Nu ştiu când şi cum se scurgeau orele. As fi dorit să aflu mai multe despre Emil Cioran, cum arăta, cât de tulburătoare era prezenţa sa.
Ca şi despre Mircea Eliade, modelul meu de taină, poate şi pentru că eram născuţi în aceeaşi zi şi aceeaşi zodie. Şi de aceea poate, mă mistuie gândul, că ar fi mai avut multe de spus, dacă ar fi avut răgazul de viaţă lungă, aşa cum şi-ar fi dorit să ne “restituie” documente inedite, inestimabile. Dar şi mai importante ar fi fost cărţile sale, de unic scriitor, opera sa neîncheiată. Acum fiecare carte a sa a devenit un liant între ceea ce este ceresc şi pământesc. Ca un steag. O vorbire către viitorime . O “Restituire” , într-o Românie Tainică.
ELISABETA IOSIF
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
