Cred că orice am încerca să scriem pentru evidenţierea personalităţii lui Artur Silvestri, nu am reuşi atât de bine decât privind şi analizând atât opera cât şi făptuirile sale, dar neapărat recitind de fiecare dată măcar un fragment original.
Orice am încerca să exprimăm în fraze somptuoase pentru elogierea celui chemat şi ales pentru Fapta iniţiată şi realizată desigur în urma unor îndelungate căutări, contacte cu oameni luminaţi ai neamului, meditaţii – nu putem spune decât că a fost cu siguranţă inspirit de divinitate! A găsit soluţia problemelor care-l frământau de zeci de ani, de a scoate la lumină de sub colbul istoriei oameni şi întâmplări demne de neuitare, personalităţi ziditoare ale culturii neamului românesc din cele mai depărtate începuturi. În primul rând s-a gândit să-şi facă o echipă cu care să poată colabora şi comunica ideatic, oameni iubitori ai Căii drepte întru salvarea Neamului prin spiritualitate, iar Dumnezeu l-a inspirat să înfiinţeze Asociaţia Scriitorilor Creştini formată din oameni devotaţi, iubitori ai Adevărului , nemincinoşi şi conştienţi de însemnătatea culturii, de consemnarea faptelor civilizatoare, dar şi de înfierarea celor contrarii.
El ştia cu siguranţă, că nimic nu dezvăluie mai mult şi mai bine adevăratul profil moral şi psihologic al unui scriitor decât propriile sale scrieri. Si Artur Silvestri a avut de unde să aleagă…pentru că erau sute, mii de scriitori –de diferite profesiii – cunoscuţi, mai puţin cunoscuţi ori anonimi ( până atunci) care aşteptau un semnal de continuare a lucrării.
A fost suficient să înceapă publicarea cunoscutelor reviste on-line – un adevărat imperiu mediatic – cum a fost supranumit, apărute graţie noilor tehnologii care se dezvoltă în ritm uimitor, apoi au apărut şi autorii… poate chiar mai mulţi şi mai buni decât şi-a imaginat el la început. Presupun că acest lucru l-a impulsionat şi mai mult şi i-a dezlănţuit forţe interioare nebănuite după cum ni se destăinuie în MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ LITERARĂ
Se poate spune că Artur Silvestri a avut majoritatea trasăturilor, dintre care pe unele le-a moştenit iar pe altele le-a dobândit prin propriile opţiuni: voinţă, capacitatea de a privi lucrurile din mai multe perspective, sensibilitate estetică, curaj, stăruinţă, şi probabil multă, multă perseverenţă, pentru a reuşi să se impună într-o perioadă a “acestor vremuri tulburi”, aşa cum sunt caracterizate în propriile sale texte.
Adoptase un stil reverenţios de adresabilitate, dovedind pe lângă elocinţă o profundă cunoaştere a sensibilităţii psihicului uman şi totodată faptul că poseda şi “cheia” deschiderii porţilor sufleteşti.
Ne obişnuisem să primim la Zile Mari (marile sărbători creştine) o scrisoare trezitoare – cum aş putea-o numi- comparabilă cu un stimul care nu te lasă să te dedai lenii, să aţipeşti, aici fiind desigur vorba despre somnul social.
Iată de pildă scrisoarea expediată on-line doar cu câteva luni înainte să treacă într-o altă dimensiune şi anume din data de:
27 Aprilie 2008 , Invierea Domnului (Sfintele Pasti ) expediata la ora 12.52
”Găsesc de folos că în Zi Mare, să recapitulez pentru mine câteva din chipurile şi prezenţele care imi sunt un reazem şi argumente pentru a spune că în ceea ce fac nu este o greşeală şi că , daca am pornit într-acolo unde socoteam că trebuie să pornim , înseamnă că a venit timpul să re-clădim şi să renunţăm la distrugerile sinucigaşe de până acum . La aceasta ne îndeamnă felul însuşi cum suntem constituiti şi , deopotrivş , ecourile ce ne vin din vechime în forme şi cuvinte care ne sunt inteligibile şi pe care , la rândul nostru , ne străduim să le facem înţelese şi altora, pentru a fi utile azi , mâine şi în timpul nedeslusit ce ne aşteaptă. Căci , la drept vorbind , alta cale nu ar putea fi . Să ne facem că nu le auzim ar insemna să ne arătăm ne-aşezarea şi să ne recunoaştem nevrednici; să le uităm ar fi să nu mai avem principiul însuşi de alcătuire; să le schimonosim nu se poate închipui căci am trăi degeaba . Destul că sunt unii, si nu putini, care in indefinitul compoziţiei lor sufletesti mărunte, nici măcar nu mai ştiu de unde vin şi unde se duc si a căror înclinaţie către “urât ” si rău stă nu doar împotriva celulei originare negând întreaga istorie de unde au iesit ca intocmiri ci si in contra Naturii însăşi , cu peceţile ei ce le sunt ininteligibile, străine si de sens abscons .Noi însa, avem legitimitatea faptului trăit şi a lumii de origină cu mesajele ei i-modificabile, pe care ni le-am însuşit .
In anii de până acum , mulţi sau puţini, asa cum o vrea Dumnezeu , nu am avut decât năzuinţa de a privi în jur cu atenţie şi cu buna-voire, întelegând că, dacă viaţa ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtatoare de înteles ireductibil decat rezultatul viu şi definit, Fapta , de orice greutate . De-aceea , atat “ieri ” caâ şi azi -si daca voi avea zile, si mâine – am simtit că dacă dincolo de orice prejudecati, reţinere nepăsătoare şi individualism sterp, voi afla precum în nisipul râurilor mari, pepita de aur şi o voi arăta şi altora, ajutând pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidenţă, nu voi fi trăit fără rost ; şi nădajduiesc ca nu am gresit .
Mulţi cred şi imi spun, că astfel de îndemnari, deşi în esenţă lăudabile şi poate că şi creatoare de efect pozitiv, nu vor duce decât la suferintă şi dezamăgire căci stergerea din memorie a celor bune ce ti s-au facut este o lege ireductibila a “umanului ” şi că gratitudinea apasă de obicei ca o boală grea şi nu se suportă decât de către cei cu adevarat puternici. Insă dacă aş gândi la fel, ar însemna să nu mai pot înainta cu lărgime şi să cad cu totul pradă desnădejdii închipuindu-mi că, in timpul ce va veni , “lucrarea” noastra, de oricată anvergură, nu va mai însemna nimic şi cş , în locul sufletelor dedicate , vor exista numai creaturi definite de o stricăciune insondabilă unde apucăturile rele ar fi doar cele mai de îngăduit. Această concluzie este de neimaginat. Viata noastra nu se desfasoară în măsuri ce depind de noi mai mult decât de însăsi Firea căreia îi aparţinem iar în enigma ei insondabilă nu încap decât principiile ce conduc la “întocmire , creând organisme cu sens interior si nu arătări neconţinutistice. Suntem deci, “in firea lucrurilor ” , adica acolo unde esentiale sunt “locul de unde venim “, limba ce o vorbim, rudeniile ce ni s-au dat , sufletele însotiţoare, întregul ce ne înconjoarî şi până la urmă – Părinţii , adică Neamul , alcătuind o realitate nesfârşită şi inaccesibilş pentru întelegerea noastra , făpturi mai mărunte decat bobul de nisip.”
Am ales acest text elocvent dintre multe altele, pentru că Învierea trebuie să urmeze pentru tot Neamul românesc, altfel ştim cu toţii că unii trag deja clopotele desfiinţării lui în timp, ca naţie. Dar noi - asemeni lui Artur Silvestri care, ca un adevărat ostaş al Domnului şi-a pus toată energia de partea Adevărului divin, a Dumnezeului care a creat spre încântare diversitatea lumilor (minerală, animală şi a raselor omeneşti) şi menţine armonia cosmică. Prin însăşi cunoaşterea acestui adevăr şi prin convingerile noastre că binele va fi biruitor, iar ” cei blânzi vor moşteni pământul” suntem obligaţi să contribuim cu toată energia minţii la susţinerea acestui Adevăr. În plan personal îmi place să am în casă imaginea lui Iisus Inviat ori Înălţându-se la ceruri, în locul celei care-I reprezintă trupul pironit pe cruce de răutatea oamenilor pentru care s-a rugat chiar şi în ultima clipă “Doamne! Iartă-I că nu ştiu ce fac!”
Vă las pe dumneavoastră să constataţi înţelepciunea, profunzimea şi smerenia cu care scriitorul creştin, filozoful şi omul de cultură Artur Silvestri a scris în stilu-i caracteristic, inconfundabil. Totodată constatăm modul său de a se apleca asupra fenomenelor esenţiale ale vieţii în desfăşurarea ei istorică, dar în deplină înţelegere a legilor umanului prezente în fiecare din noi “făpturi mai mărunte decât bobul de nisip”.
Rămân însă gândurile consemnate, atitudinile care schimbă uneori destinul unor popoare şi faptele ca modele de urmat, temă care aş putea afirma că devenise dominantă, aproape obsedantă - Modelul Omului Mare – aşa cum a fost şi rămâne de altfel şi Artur Silvestri alături de cei pe care i-a evocat şi despre care a scris ( Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Raul Şorban ş.a) pentru noi şi pentru cei care vor urma.
Închei prin a-l cita pe Mario Lago “Am făcut un pact de coexistenţă pacifică cu timpul: Nici el nu mă urmăreşte, nici eu nu fug de el, Într-o zi ne vom întâlni…” Se pare că Artur Silvestri se află acolo unde aceste coordonate s-au întâlnit. Noi avem privilegiul de a ne bucura de opera, faptele şi amintirea sa, dar avem şi obligaţia de a continua ceea ce domnia sa numea cu înţelepciune “lucrarea”.
ELENA ARMENESCU
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
