ARTUR SILVESTRI

M-am bucurat nespus de mult ieri seară, când, aşa, fără să-mi dai de veste, ai venit să ma vezi.

Tocmai mă pregăteam sa-ţi scriu câteva rân­duri, ştiind că te-ai retras să te odihneşti şi de aceea surpriza să te revăd şi mai ales plăcerea să stau cu tine de vorbă, a rămas aici cu mine, îmbălsămându-mi terasa şi sufletul.

Ca de obicei, am tăcut mult, fumând, fiecare pier­dut în gândurile lui proprii, nu ţigările tale Kent, pe care ţi le tot cerşeam fără nici un pic de ruşine, ci ţigările mele cubaneze, subţiri, de foi, cu aroma îndepărtărilor necunoscute.

Tot pe tăcute am băut şi prima halbă de bere blon­dă şi abia cam pe la mijlocul celei de a doua, am început să vorbim amândoi deodată, ca de obicei!

Ce ridicol, mi-am spus. Nimic nu s-a schimbat şi parcă nu au trecut, în zbor, trei-patru ani de când nu ne-am văzut!

Mă aşteptam să fii, aşa cum şi tu şi Mariana spu­neaţi; obosit, frământat de gânduri, de nelinişti, dar trebuie să-ţi spun că niciodată nu te-am văzut aşa de calm, aşa de senin….

Să ştii că-ţi stă foarte bine, aşa, cu barba tunsă mai scurt şi cu părul bine aranjat pe după urechi, parcă eşti un tinerel, un student, care a venit pe la mine, să-mi ceară vreun sfat sau vreo favoare. Nu, îţi stă bine aşa şi am impresia că-ţi văd mai bine şi mai uşor ochii. Am impresia că putem comunica doar din priviri.

Dar nu din cauza asta îţi scriu, să te com­plimentez, ci doar să-ţi spun că mi-ai lipsit enorm în ultimul timp şi de asemenea voiam să continui dialogul de ieri seară.

De fapt, tu ai deschis discuţia despre „cotidia­nul meu mistic“ şi cu toate că, tocmai atunci, nu eram mintal şi sufleteşte pregătit pentru un astfel de subiect, trebuie să-ţi mărturisesc că acum sunt mulţumit că ai deschis acest dialog şi nu am dez­bătut, ca de obicei, teme legate de literatură, artă, piaţa imobiliară, politică şi oamenii care se luptă în aceste subiective domenii ale „cotidianului ordinar“.

Ai venit la mine, am impresia, foarte focusat, foarte decis să mă sileşti să te ascult cu atenţie şi abia acum, după ce tu ai plecat, îmi dau seama că, în fond, astfel mi-ai obligat cugetul, mâna şi con­deiul, la treabă.

Da, este foarte clar, ai venit la mine pentru că ai vrut, nu direct, ci prin intermediul meu, să convingi lumea din jurul tău şi mai ales să o con­vingi pe Mariana, că există acel „Cotidian Mistic“, că esxistă acel loc unde Gând-Spirit, Spaţiu-Timp sunt unul şi acelaşi lucru, risipit egal şi de ajuns în tot ceea ce există.

Da, în Totul care există, mi-ai spus şi fiecare din noi suntem o bucăţică din acest Tot şi de aceea suntem oriunde şi oricând şi tot ceeace dorim să fim.

Uite, Dimitrie, spuneai tu ieri, eu Artur, sunt şi scaunul ăsta şi masa asta cu praful ei stelar aşter­nut aşa de subţire că nici nu-l vezi! Dar mai ales sunt văzduhul care dă aripi pasărei măreţe să se înalţe spre ceruri şi sunt şi acea pasăre.

Sunt fumul tău de ţigară, sunt cuvântul şi sunt liber!

Liber să fac ce vreau, să fiu cu cine doresc şi cât de mult doresc. Ştiu, că tu, Dimitrie, mă înţe­legi, deoarece ne-am mai întâlnit în această nebu­loasă care leagă Fiinţa de Nefiinţă, care leagă Clipa de Eternitate, dar nu sunt sigur că Mariana ştie acest lucru şi asta mă nelinişteşte.

S-a făcut noapte şi ai plecat, luând o parte din văzduhul meu, luând cu tine o parte din cuvintele pe care voiam mai demult să le spun, dar nu am ştiut cum. Ai plecat, dar acum ştiu că te vei reîntoarce.

Am să-i spun Marianei că ne-am întâlnit.

Cu drag,

DIMITRIE GRAMA