ARTUR SILVESTRI

Mulţumită distinsei doamne Mariana Brăescu Silvestri, care a publicat ultimele notiţe ale soţului său Artur, regăsite în agenda maronie de care pomeneşte în cuvântul introductiv, am în faţă o carte de excepţie, cu un titlu de excepţie, „Frumuseţea lumii cunoscute” (Editura Carpathia, 2009) titlu, ce m-a determinat să-i acord sensul psihoid,(comentatorii având datoria să meargă mai departe decât autorii) ca şi cum regretatul confrate Artur Silvestri a lăsat a se înţelege că a fost înconjurat apriori de semnele destul de banale, cu totul ignorate, ce l-au călăuzit pe calea „lumii necunoscute” amintind aici acele manifestări ale transmisiunii naturale care desfid legile fizicale unde, ideea funcţiei ontologice, între mister şi relevare capătă în cele din urmă sensul descifrat (parţial) al existenţei individului în orizontul misterului.

Concepută ca un jurnal-album cartea, oferă cititorului cronologia unor observaţii dintr-o ordine de fapte fizică, într-o ordine de fapte psihică, acestea fiind notate în perioada dintre 1 septembrie şi 30 octombrie 2008. Aşadar, 1 septembrie, „Trandafirul roşu.” Este destul de interesantă şi (de ce nu) aluzivă, observaţia etapelor prin care trece „Trandafirul roşu” aflat în grădina casei, şi vom reţine aspectele relevante în care vom distinge o rafinată tehnică a substituirii, ca percepţie a speranţei: „De dimineaţă, trandafirul abia îmbobocit ieri în grădina casei unde locuim în aceste zile, dădea semne că urmează să înflorească.” Dar vom vedea că vitalitatea trandafirului fusese motivată de factorul afectiv venit din partea celor care îl înconjurau: „Era aproape uscat acum câteva săptămâni când am sosit aici dar apa, grija şi poate înţelegerea noastră l-a făcut să întâmpine toamna cu bucurie. Mai către prânz, privit în soarele orbitor, părea o explozie de stea roşie, de un roşu sângeriu şi catifelat care parcă nici nu ar exista în natură.” (p. 8). Această disociere – a roşului petalelor – de natură, (atribuit fireşte, spectrului Divin) este poate cel mai evident mesaj transmis distinsei sale soţii şi celor foarte dragi, pe rol fiind actul de dragoste, de iubire, de recunoştinţă. La 10 septembrie va nota despre al doilea trandafir: „A apărut, a îmbobocit, apoi după două zile a înflorit, şi floarea lui a rămas vie, fără strălucire, zile în şir, până când, în acelaşi ritm încetinit, s-a uscat uşor, ca într-o boală lungă, amânând sfârşitul şi scuturându-se târziu.” (p. 26) În fine, cel de-al treilea trandafir (p. 82) este „o pată galbenă în lumină” despre care nota la 15 octombrie: „Privit de la oarecare distanţă, el pare că spune ceva aşa cum stă, parcă stingher, între ramurile lungi întinse în jurul uşii grele de la intrare. Să fie un mesaj special, nou, sau venit acum fără să-l fi perceput niciodată, în alte vremuri?” Floarea lui târzie e mică şi galbenă. Ce esenţialitate conţine tonul elegiac cu care se încheie expunerea sa? „Căci mâine când or să vină frigul şi ploaia şi când inevitabilul iernii ce se anunţă va fi şi mai aproape petalele vor cădea împrăştiate de vânt şi culorile se vor stinge. Apoi va rămâne doar amintirea. Nu, nu avea să fie aşa, pentru că în p. 90 constată că cineva îl tăiase, probabil datorită frumuseţii existenţei sale înflorite chiar şi în 19 octombrie. În filosofia blagiană, există conceptul însufleţirii obiectului. Procesul intropatiei, datorită căruia sufletul îşi crează un mediu însufleţit pentru ca el însuşi să dobândească prin aceasta un spor de viaţă, se regăseşte în capitolul „Polivalenţa ideii nagicului” unde Blaga concluzionează: „În orice caz, sufletul are nevoie de obiectul însufleţit mai mult chiar decât ochiul are nevoie de lumină şi de culori.”

2 septembrie, „Mic tablou fără pescăruşi.” Peisajul mediteranean ce încadrează orăşelul Gruissan, este perceput ca „o scenă ireală de film sau de tablou;” (reţinem tumultul psihologic unde realul capătă dimensiunile irealului între mişcare şi nemişcare) Se cuvine să amintim experimentul literar al lui Fromentin în legătură cu lucrarea sa „O vară în Sahara” despre care sublinia: „ A putea transmite cititorului senzaţia acestor marje armonice care scaldă un peisaj şi ardenţa acelui grad suplimentar de ardoare ca privilegiu acordat timpului, dar pare-se refuzat spaţiului, concomitent cu frământarea interioară a individului ce presimte ultimatumul sfârşitului, (ideea dispariţiei din peisaj) face posibilă conceperea unui spaţiu viu şi în acelaşi timp, imobil, vid şi vibrant, în care sufletul nu reuşeşte a-şi satisface dubla şi contradictoria sa exigenţă.” (Corespondenţa, p. 79) Iată ce ne mărturiseşte Artur legat de această stare: „Totuşi, după o vreme îmi dau seama că totul pare o scenografie, un dublu semn chiar o iluzie: lipsesc pescăruşii.” (p. 10) Cum se face că gândirea umană atribuie sarcinii magice (mistice) în sine, o transmisibilitate după reguli care, potrivit experienţei manifestărilor lăuntrice sunt efectiv active? Faptul că pe 29 septembrie este afectat de moartea unui porumbel, constatând: Iată, deci, că şi porumbeii pier.” (p. 50, revenind asupra temei şi în p. 76) iar la 30 septembrie descoperă „ultima floare a toamnei” (p. 52) nu ar fi nimic neobişnuit, dar cum să nu atribuim unei influenţe metafizice originea gândurilor ce le aflăm în p.64 cutremurându-ne chiar? „Nopţile sunt intervale concentrate când lucrez, scriind şi răsfoind cărţi cu spaima că nu voi apuca, nu să scriu tot ceea ce am de spus căci nu voi putea, dar măcar temele esenţiale.”

Ultima frază a titlului „Ceţuri argintii” (p. 106-107) cu care se încheie cartea, ne sugerează o privire adânc nostalgică prin fereastra spitalului, pierdută în orizontul presărat cu clădiri, deasupra unui peisaj heteroclit, distingând în structura privitorului conţinutul sensibilităţii de profunzime incomensurabilă, prin care se simte un dureros presentiment de bun rămas: „Soarele orei de dimineaţă face ca totul să se vadă printr-un fel de contururi estompate, o ceaţă strălucitoare, incredibilă, argintie.” Înr-adevăr, bunul şi nepreţuitul nostru Artur, avea a se contopi cu strălucirea acestei ceţi incredibile câteva zile mai târziu într-o clinică din Viena.

Fie-i somnul de veci netulburat, şi ţărâna uşoară!

CRISTIAN NEAGU