MOTO:
„În anii de până acum, mulţi sau puţini, aşa cum o vrea Dumnezeu, nu am avut decât năzuinţa de a privi în jur cu atenţie şi cu bună-voire, înţelegând că, dacă viaţa ne-a fost dată ca un mister inexplicabil, nimic nu o face mai bine purtătoare de înţeles ireductibil decât rezultatul viu şi definit, Fapta, de orice greutate. De-aceea, atât “ieri ” cât şi azi -şi ,dacă voi avea zile, şi mâine – am simţit că dacă dincolo de orice prejudecăţi, reţinere nepăsătoare şi individualism sterp, voi afla, precum în nisipul râurilor mari, pepita de aur şi o voi arăta şi altora, ajutând, pe cât pot, să se scoată mai lămuritor în evidenţă, nu voi fi trăit fără rost; şi nădăjduiesc că nu am greşit”.
Prof. Artur Silvestri
27 Aprilie 2008 – Învierea Domnului (Sfintele Paşti)
Nemaifiind, el continuă să rămână. Meditând această frază în inima mea, dis-de-cu-toamnă, mi-au revenit în memorie, mai vii ca oricând, fraze, frânturi din ceea ce eu am numit: fantastica mea experienţă cu Artur Silvestri.
Fiindcă această „întâlnire”, acest contact, fie şi pe cale virtuală, mi-a prilejuit un belşug de stări, aşa cum nu mai trăisem. Într-un timp relativ scurt. Abia 5-6 luni.
Cu toate acestea, pot preciza că l-am cunoscut pe Dl. Artur Silvestri, mult mai bine după plecarea lui, decât din acel schimb de mesaje şi de epistole. Paradoxal cum te poţi adânci în cunoaşterea cuiva, abia după ce a trecut precum fulgerul prin viaţa ta, lăsând urme arzătoare.
………………………………………………………………………………….
Nu-l cunoşteam demult, dar Prof. Artur Silvestri făcea parte din acea categorie de oameni care-şi pun amprenta definitiv pe inima ta. Care-ţi deviază traiectoria şi te conduc acolo unde e mai multă nevoie de tine.
„Locul tău e alături de noi” – îmi spusese atunci când ne-am cunoscut şi aceste cuvinte au exercitat o putere magică. Nu le-am prea înţeles pe moment. Mă tot miram şi nu mai conteneam cu miratul. Dar el avea acea capacitate extraordinară de a „citi” oamenii, chiar fără să-i vadă. Citea printre rândurile tale? Simţea din vocea ta? Simţea din tăcerile tale? Din slăbiciuni şi frământări, dar, mai ales, din aerul propriei tale respirări, pe care ţi-l simţea de la depărtare. Îţi sorbea respirarea, cu fiecare cuvânt spus, rostit sau gândit. Nici nu mai era nevoie de altceva.
Cert e că nu-l puteai amăgi. Ca pe duhovnic, la sfânta spovedanie. Fiindcă aveai sentimentul cert că vorbeşti cu Cineva mai presus de tine, aş îndrăzni să spun, chiar mai presus de fire, o persoană care vede ceea ce alţii nu văd, aude ceea ce alţii nu aud, simte ceea ce alţii nu simt. Te lăsai în voie, pentru că şi tu, la rândul tău, presimţeai că mâinile care te-au prins zdravăn, te ocrotesc, au puterea tainică de a te sprijini, de a te alina, de a te elibera de angoase.
Nu o dată i-am scris, ceea ce mă apasă. Şi el mi-a răspuns, după un foarte scurt răgaz de gândire,de cele mai multe ori imediat, dându-mi soluţia. Am zâmbit. Cum de nu-mi trecuse prin minte? Mergea la esenţe. Nu se încurca în detalii. Se implica şi cu tact şi răbdare, te aducea iar la linia de plutire, te făcea să vezi nevăzutul, să afli ceea ce, cu adevărat contează.
Acesta a fost pentru mine, profesorul Artur Silvestri. Un duhovnic laic, un om căruia puteam să mă încredinţez, fără rezerve.
El a făcut un lucru neasemuit pentru mine, o femeie necunoscută: mi-a dăruit încredere. Mi-a dăruit prieteni. Mi-a dăruit o platformă de afirmare fără precedent. M-a chemat să-i fiu alături în acea grandioasă Mişcare spirituală: România Tainică. Mi-a păstrat un loc alături. Mi-a făcut cinstea să mă numere printre „ai săi”.
Cum aş putea să uit toate aceste binefaceri? Cum aş putea să uit că-i datorez recunoaşterea din partea confraţilor? O largă deschidere spre Universalitate. O conectare la viaţa spirituală a planetei. Un renume. Toate venite prin mâna unui singur om: Prof. Artur Silvestri.
Şi el a pus începutul. A pus piatra durabilă la temelia construcţiei, la înălţarea zidurilor, până la cupolă. Acum îşi priveşte propria creaţie: eu ştiu că el vede şi se bucură. Îi presimt zâmbetul, iluminat de iubirea de oameni, de viaţă, de cultură, de istorie, de neam, de limbă, de toate acele valori pe care le-a promovat întreaga viaţă.
Dinadins am amânat clipa când încep să răsfoiesc corespondenţa de după plecarea sa intempestivă. E greu s-o iei de la capăt cu sentimentele. Greu, dar necesar. O terapie freatică. O terapie sublimă.
„Sper să fiţi bine cu toţii pentru că nu trebuie să vă simţiţi singuri şi nici nu sunteţi! Cu drag, Silvestri. »
Aşa îi scria Maestrul Artur Silvestri, discipolului său, Constantin Vlaicu, editor şi redactor de contact A.R.P., moment evocat de acesta din urmă, într-un frumos memorial numit : « Nu suntem singuri. Ne-a mai rămas un crâmpei din fiinţa românească. »
E adevărat că nu ne-a lăsat singuri. Ne-au rămas scrierile sale. Ne-au rămas ideile, proiectele, idealurile, puterea Exemplului său, Modelul Omului Mare, mărturiile de credinţă literară. Ne-au rămas revistele Asociaţiei Române pentru Patrimoniu. A rămas familia să-i continue visul. E o absenţă încărcată de semnificaţii tainice. Un gol plin. « Un gol în formă de Dumnezeu ».
CEZARINA ADAMESCU
Revolta fondului neconsumat>>>>.pdf
____________________________
___________________________________
____________________________________
_________________________
_________________________
______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
_______________________________________
