ARTUR SILVESTRI

S-a stins ca o făclie, care a ars intens, răs­pân­dind în jur lumină şi căldură.

S-a stins! S-a consumat pe sine fără milă, fără menajamente, parcă ar fi fost conştient că timpul nu mai are multă răbdare cu el, că vremea ce-i este dată se apropie de sfârşit şi el mai are atâtea şi atâtea de făptuit.

Era conştient că fiecare om are un rost al lui în lume, pe care este dator să şi-l împlinească, un rost mai mare sau mai mic, după numărul de talanţi cu care a venit în lume. Era conştient că lui i-a dăruit Dumnezeu mulţi talanţi şi nu voia să îngroape, ori să lase în rugină pe nici unul dintre ei. Voia cu orice preţ să-i înmulţească, de două, de trei, de câte ori se va putea! Uita, însă, de fiecare dată de sine însuşi, de fragilitatea lui ca fiinţă pământească; uita că este doar o mână de om, că trupul lui are limi­tele şi neputinţele lui.

Pentru aceasta avea câţiva aliaţi de nădejde, dintre care aş cita: voinţa uriaşă, capa­ci­tatea inte­lectuală, puterea de muncă, idealul nobil, mai mult sau mai puţin mărturisit lumii, pasiunea, baza ma­te­rială, tehnica ultramodernă. Cu toate acestea, trupul era prea firav ca să poată face faţă atâtor solicitări şi atâtor încercări. Nu puţine erau situa­ţiile când uita de sine, de nevoile existenţiale ime­diate. El slujea unui crez cu toată puterea fiin­ţei sale trupeşti şi sufleteşti şi acelui crez se dăruia complet, cu fiecare fibră a sa.

Truda lui era de neînţeles pentru mulţi; era de neînţeles pentru cei obişnuiţi cu gândirea zilelor noastre, cu alergătura pentru existenţa şi confortul pe care ţi-l dă starea materială, cu utilitarismul şi mercantilismul vremii noastre. Mulţi îl contestau, îl bârfeau, îl invidiau, fie din cauza micimii sufletului lor, fie că nu-l înţelegeau.

Artur Silvestri făcea parte din categoria atât de văduvită a celor ce credeau cu tărie în viitorul ţării lor; a celor ce aveau convingerea că nu este totul pierdut, că poporul român va găsi în el însuşi tăria de renaştere, de regenerare. El vorbea de o Românie tainică, o Românie formată din cei care gândesc cu adevărat româneşte, care nu şi-au pier­dut nădejdea în mai bine. Căuta astfel de oameni, indiferent de graniţele politico-administrative. Ţara lui era Ţara Limbii Române. Până la capătul lumii căuta oameni de bine, oameni în care să în­trevadă o sclipire de gândire nepoluată, o picătură de talent şi de patriotism. Pe aceştia şi-i apropia, îi ajuta să se exprime, să se dezvolte spiritual. Le pu­bli­ca articolele, studiile, cărţile, fie în nenumăra­tele sale reviste on-line, fie în cărţile ce ieşeau pe bandă din editura sa. Totul era gratuit, toată chel­tuiala o suporta el. Îşi construise un adevărat impe­riu mediatic, care aduna toate revistele românilor din străinătate alături de revistele proprii. Contu­rase un univers, în care cuprindea pe toţi cei ce gândeau şi simţeau româneşte. Sfătuia pe fiecare cu delicateţe şi diplomaţie, în aşa fel ca nimeni să nu se simtă în inferioritate. Găseai în el un prieten şi un frate, un mentor şi un moderator de conştiinţe. Puteai să-i trimiţi e-mail-uri la orice oră din zi sau din noapte, puteai să-l suni la telefon, căci întot­deauna el răspundea prezent şi, cu bucuria de a fi regăsit un prieten, un om, îţi vorbea cu dragoste, răbdare şi înţelepciune.

Făcea tot ceea ce credea ca să stimuleze cultura şi oamenii de cultură. Nenumărate premii şi diplo­me emise de Asociaţia Română pentru Patrimo­niu, aso­ciaţie pe care o crease şi o patrona, se regăsesc azi pe toate meridianele lumii. Înmânarea lor în ca­drul unor impunătoare adunări de cărturari, discu­surile ce se ţineau cu acele prilejuri, consti­tuiau adevărate cursuri universitare de românism. Sim­ţeai că te racor­dai la sursa de energie a acelei Ro­mâ­nii tainice, înţelegeai că nici un efort nu este prea mult şi nici inutil pentru cauza măreaţă a nea­mului românesc.

Artur Silvestri era ca o inimă a unui organism viu, care bătea fără contenire, alimentând cu oxi­gen nenumărate organisme spirituale. Făcea lucra­re de mecenat pentru cultura română cu o largheţe sufletească rar întâlnită, cu un avânt aproape ro­mantic, neobişnuit oamenilor din veacul nostru.

Era un bun creştin şi lucrul acesta nu şi-l amin­­tea doar de Paşti şi de Crăciun. Fiecare scri­soare şi mesaj al lui avea, ca antet, numele sfinţilor din ziua respectivă. Cu prilejul fiecărei sărbători religioase mari trimitea miilor de corespondenţi ai săi scrisori şi mesaje bine concepute, în care, pe lângă tematica de ordin cultural, sesizai cu uşurinţă fondul profund religios al unui om cu frică de Dumnezeu şi de cele sfinte. Cu prilejul marilor sărbători religioase trimitea din mult-puţinul său nenumărate colete cu cărţi, reviste, sume de bani şi alte obiecte de mare necesitate, unor biserici, mâ­năstiri, persoane particulare care, fie că aveau o situaţie materială dificilă, fie că trebuiau stimulaţi să producă mai mult în plan spiritual şi cultural. Uneori destinatarii erau oameni pe care nu-i vă­zuse în viaţa sa. Menţinea o strânsă legătură cu nenumăraţi preoţi, călugări şi ierarhi. Despre unii a scris cărţi şi broşuri. A scris despre ierarhi mari ai ţării cărţi, care au devenit adevărate surse docu­men­tare, cu o valoare memorialistică incontesta­bilă. Întotdeauna ştia să descopere scânteia de duh divin ce este în sufletul fiecăruia şi acea scânteie voia s-o facă să se dezvolte şi să devină flacără.

Sunt unul dintre nenumăraţii – Dumnezeu ştie câţi sunt – cei care au beneficiat de generozitatea, de mărinimia acestui om, care, astăzi, pare atât de mic în faţa noastră, dar sufletul lui este al unui om mare. O singură dată l-am în­tâlnit în viaţă, dar am fost secondat de el de-a lungul a zeci de ani.

Mai bine de 30 de ani am corespondat cu el, dar ne-am văzut, faţă către faţă, doar preţ de vreo două ore, când mi-a înmânat o diplomă pentru ac­ti­­vi­tatea editorială desfăşurată în mediul rural. Înain­te de 1989, când lucra la Luceafărul, îi tri­miteam câte un extras după articole şi studii, pe care eu reuşeam să le public în unele reviste din străinătate. Avea curaj rar întâlnit, fiindcă toate acele studii erau recenzate de el. Eu eram preot şi a se scrie despre un preot şi despre lucrările lui într-o revistă de cultură la vremea aceea era un risc imens, pe care el şi-l asuma cu tărie.

După Revoluţie, a trecut prin Mehedinţi… Am aflat că a întrebat de mine. La scurt timp, am pri­mit o scrisoare.

Era ca un Ştefan cel Mare, care încerca să strângă o armată, să refacă o armată, pen­tru că era conştient că, pe frontul culturii ro­mâneşti, este nevoie de o armată de oameni, care se dedică înăl­ţării neamului românesc, întru spirit, întru cultură. Şi mă solicita să fiu alături de dânsul în planurile măreţe pe care le avea. Dacă la în­ce­put eram poate neîncrezător, după aceea, mi-am dat seama de ge­nerozitatea şi de măreţia planu­rilor sale.

Într-o zi m-am trezit cu o scrisoare de la dum­nealui. Era ca un comandant, care voia să-şi refacă oastea, pentru a porni din nou la luptă. Mi-a împăr­tăşit din planurile lui de ordin cultural în noua conjunctură politico-socială. S-a intensificat repe­de comunicarea dintre noi, prin scrisori, prin convorbiri telefonice. De multe ori, la ore târzii, chiar după miezul nopţii, îmi făcea bucuria să-mi te­le­fo­neze. Îmi ţinea adevărate cursuri universita­re, prin care încerca să mă încurajeze, să mă urnească din loc, să mă convingă că am multe de făcut şi că nu trebuie să precupeţesc nici o clipă. Mă consola, atunci când simţeam că disperarea mă strivea, când necazurile mă copleşeau, când îmi era le­hamite de micimea unor semeni. Avea pentru fie­ca­re medica­mentul necesar. După o asemenea convorbire nu mai puteam să dorm; reîncepeam lucrul şi, uneori, se revărsau zorile, când eu încă eram la masa de scris. Un Om mă înţelesese, un Om avea încredere în mine, un Om îmi aprecia munca; nu mai contau şicanele, pe care mi le fă­ceau atâţia epigoni, atâţia marţafoi şi ciocoflen­deri. Am avut momente de grea cumpănă, în care, neavând „rude la Ierusa­lim“, am fost marginalizat în mod brutal. Artur Sivestri a fost unul dintre cei ce mi-au luat apăra­rea, aşa cum a putut.

Mi-a trimis aproape în fiecare an ajutoare bă­neşti pentru parohie, reviste pentru a le dărui co­piilor ce veneau la biserică, o cameră de filmat. Ceea ce m-a impresionat până la lacrimi şi am socotit că prin dânsul lucrează mâna lui Dumne­zeu, a fost faptul că, înainte cu câteva săptămâni înainte de a pleca spre veşnicie, a trimis parohiei mele aprox. 950 cărţi diverse, pentru a le vinde şi, din suma obţinută, să tipăresc Noul Testament, din care să donez câte un exemplar fiecărei familii din parohia mea. Precizez că niciodată nu a ajuns în parohia mea şi nici nu a cunoscut pe altcineva din parohie. Şi, totuşi, a făcut o faptă bună extraordi­nară, pe care, cu siguranţă, de fiecare dată când un enoriaş de-al nostru va deschide viitoarea ediţie a Noului Testament, va face o rugăciune şi pentru su­fletul lui Artur Silvestri, aşa cum va fi îndemnul de pe pagina de gardă.

Artur Sivestri era un artist al slovei româ­neşti. Fiecare text al său are strălucirea cristalului. Nimic nu era inutil. Totul era concentrat la maxi­mum. Ideea era îmbrăcată în hlamida imperială a cuvântului bine strunit, a frazei dăltuite cu înţelep­ciune. El nu scria, nici chiar când alcătuia o scrisoa­re oarecare, pentru o zi, pentru o săptămână, pentru un an; el scria pentru o veşnicie fiecare text, mare sau mic, indiferent de conţinut şi destinaţie. Era con­ştient de importanţa cuvântului şi dădea dreptate axiomei, că pe unde iese cuvântul iese şi sufletul. Voia să arate partea cea mai frumoasă a sufletului său mare şi generos, să şi-l reverse cu dărnicie în cupele aurite ale cuvintelor.

Despre Artur Silvestri nu poţi scrie ca despre unul care a fost. El a rămas în mijlocul nostru prin opera şi prin faptele sale. Despre el se va scrie mult de aici încolo, fiindcă este ca o mină încă ne­exploatată.

Vorbind despre Artur Silvestri, nu poţi vorbi de­cât despre Viaţă.

Noi suntem puţini aici, dar prietenii lui Artur Silvestri şi cei care îl au în suflet şi regretă pier­derea lui sunt foarte mulţi, imens de multi cei ce aşteptam ca Artur Silvestri să mai realizeze multe pentru cultura română – suntem, aici în ţară, în străinătate, peste tot.

Dumnezeu s-o întărească puternic pe doamna Mariana Brăescu, pentru a duce mai departe aceas­tă operă imensă, acest şantier imens pe care dânsul l-a creat. Să sperăm că va reuşi să ducă mai departe această măreaţă operă culturală a lui Artur Silvestri.

Dumnezeu să răsplătească părinţilor săi pen­tru că au dat lumii un om atât de devotat binelui şi să răsplătească familiei sale, pentru că l-a înţeles, l-a ajutat şi i-a fost alături întotdeauna!

Dumnezeu să-l răsplătească pe Gabriel Artur Silvestri pentru toate gândurile, pentru toate fap­tele, pentru toate vorbele bune şi înţelepte pe care le-a grăit.

Dumnezeu să te ierte şi veşnică să-ţi fie pome­nirea, dragă prietene!

Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA